Când viaţa bate filmul… Singura femeie neurochirurg din Timişoara, într-o confesiune despre biruinţă

Stanca Ples

Foto: Adrian Pîclişan

„Brandul. Asta te face să ai pacienţi. În profesia noastră chiar funcţionează. Te recomandă oamenii şi, astfel, vin alţi bolnavi cu încredere la tine… Cu toată modestia, la unii colegi, în policlinică, sunt trei-patru persoane, iar la mine la uşă stau şi câte 40. Dar e greu să rezişti. Legea cu reclama (un pacient mulţumit spune la alţi trei, iar unul nemulţumit, la şapte – n.r.) funcţionează şi în cazul meu”. Este mărturisirea medicului timişorean Stanca Pleş, unul dintre acele personaje feminine care, împletind o carieră de top cu o viaţă de familie exemplară, poate fi asumat drept model.

”Uneori spun că ar fi fost mai bine să fac rochii de mireasă”

Este singura femeie care s-a încumetat să lupte în cea mai nemiloasă arenă a chirurgiei bănăţene, neurochirurgia. „Uneori – şi surâde oarecum trist – spun că ar fi fost mai bine să fac rochii de mireasă. Acolo, milimetrul care, la noi, adesea face diferenţa dintre viaţă şi moarte, nu ar fi contat într-atâta sau ar fi putut fi remediat. Aici se lucrează cu aparate de mărire, de patru-cinci ori, nu se poate interveni cu ochiul liber”, recunoaşte dr. Pleş.

Despre rezistenţa ei între domnii care au cucerit acest pisc, Stanca Pleş susţine, cu umor, că în sala de operaţie nu se ştie cine e dincolo de mască, bonetă şi echipament:

„Aşa şi trebuie să lucrezi, acolo nu se mai pune problema genului. Le spun şi rezidenţilor că atitudinea asta trebuie să fie asumată şi dinspre medic spre pacient. Neurochirurgia este de mare fineţe şi, poate tocmai din această perspectivă, nu consider că ar fi nepotrivită pentru o femeie. Şi, deşi există o oarecare reţinere a pacienţilor de a opta pentru o femeie chirurg, acest aspect se mai atenuează dacă renumele câştigat se află în spatele tău. Medicina se face cu trei intrumente: cuvântul, medicamentul şi bisturiul. Avantajul specialităţilor chirurgicale, implicit al neurochirurgiei, este că le folosim pe toate trei”.

„Când ai ţelul şi calea, poţi realiza orice”

De copil s-a simţit aproape de suferinţa celor din jur, gata să sară în ajutorul lor. Decizia de a urma medicina a fost mai puternică decât o altă bucurie a şcolăriţei Stanca-Mihaela, matematica:

„La 16 ani ştiam că mă voi face doctoriţă, dar mi-a fost greu să renunţ la matematică”. Şi a reuşit. A noua, din 3.500 de candidaţi, pe vremea când 14 tineri disputau un loc de ucenic în templul lui Hipocrate. A absolvit o primă specialitate, medicina de familie, însă neurochirurgia era… ţelul: „Când ai ţelul şi calea poţi realiza orice. De fapt, eu am ştiut că vreau neurochirurgie de când am decis să urmez medicina. De obicei, o altfel de atitudine, când ştii exact ce doreşti, impresionează. Colegii din facultate mă ştiau ca o fată determinată şi foarte hotărâtă”.

„Nu trageţi în pianist!”

Născută în Arad, tânăra medicinistă a traversat şi tensiunile Revoluţiei din 1989, care, după evacuarea forţată din cămin, i-a prilejuit alte experienţe, pe care le-a preţuit:

„La revoluţie, ne-au trimis acasă, dar eu m-am întors, cu ceva scandal în familie, imediat. Atunci am aflat că s-a tras. Unul dintre cei prinşi în sala de operaţie era profesorul Szucsik, pe care îl admir foarte mult. E un exemplu de viaţă chirurgicală pentru mine. E memorabilă replica lui de atunci <<Nu trageţi în pianist!>>, pianistul fiind el, cu mâinile în plagă, iar geamurile blocului operator erau, în acest timp, ciuruite de gloanţe. În chirurgie, căci cu aceasta se începe, cel mai dificil lucru e să ştii când să începi şi când să te opreşti. Şi el (prof. dr. Iosif Szucsik – n.r.) e un model în acest sens”.

”În primul rând contează mâna şi decizia bună”

„În anii V şi VI de medicină am lucrat ca asistentă medicală în această secţie (de neurochirurgie – n.r.). Făceam ture de noapte şi, atunci, am înţeles mai bine aceşti pacienţi. În timpul rezidenţiatului am lucrat ca voluntar. Şi experienţa aceasta mi-a fost de mare folos. Astfel, am înţeles nevoile primare şi emoţionale – mai ales cea de siguranţă – pe care le au bolnavii. În alte ţări mai evoluate se începe de la patul celui pe care urmează să îl tratezi. La ei, viitorii specialişti stau şi câte şase luni în postura aceasta, fac totul pentru bolnav. În România… se intră direct în sală”.

Ca paralelă între aici şi dincolo, dr. Pleş mai spune: „Cei care locuiesc în străinătate pot aprecia actul medical la adevărata valoare, în special pentru faptul că un medic bun poate fi accesat doar după luni de aşteptare. Mi-aş dori, evident, să avem toată aparatura de care dispun cei de dincolo în spitale. Dar, în chirurgie, în primul rând contează mâna şi decizia bună”.

„Ne vin pacienţi încă din burta mamei”

Întrebată despre dificultatea acestei specialităţi, despre riscurile, dar, mai ales, despre tipologiile de pacienţi şi boli pe care le întâlneşte, dr. Pleş susţine că generaţia ei este norocoasă să aibă parte de diagnostice destul de precise, înainte de a intra în sală.

„Acesta este şi motivul pentru care, când a fost posibil, am pus pe picioare şi primul centru privat de imagistică din această parte de ţară. În medicină, cel mai important e diagnosticul. De obicei, vin cazuri grele, eu chiar am norocul să am cazuri foarte rare. Patologia de care mă ocup este cerebrală şi spinală, cu toata gama: tumorală, vasculară, degenerativă, pediatrie. Din punctul de vedere al intervenţiei, 99 la sută sunt reuşite, însă rata de succes e dată de evoluţia ulterioară a pacientului, care depinde de foarte mulţi factori. Aici vin pacienţi încă din burta mamei (cei cu hidrocefalie în principal – n.r.), apoi prematurii, şi tot aşa până la cei de 90 de ani. E foarte delicat când operezi copii. De obicei, pentru cei mici, familiile aleg o femeie, dar, pentru ele însele, mamele optează pentru un bărbat neurochirurg. Când tu, la rându-ţi, eşti mamă, nu ai voie să operezi copii, până când bebele tău nu împlineşte trei-patru ani, deoarece se creează un aşa-zis mecanism de proiecţie”.

Poate tocmai păstrând ceva din această proiecţie, doamna Pleş s-a întâlnit şi cu clipe oarecum mistice, când forţa halatului alb, înţeleasă adesea eronat de cei care îl îmbracă, a restaurat-o pentru ca să poată salva:

”Am avut o fetiţă de 4 ani venită pentru o craniostenoză cerebrală. S-a ivit o mică complicaţie, care nu s-a rezolvat în timp. La reintervenţie am realizat că poate fi vorba de ceva grav care, apoi, se putea agrava mai mult. O emoţie de o intensitate unică până atunci a făcut ca momentul operator să-mi fie extrem de greu. Am început ritualul spălării pe mâini, îmbrăcatul halatului steril chirurgical. Şi, atunci, s-a produs miracolul: toată emoţia negativă a dispărut, mi-am recâştigat senzaţia de siguranţă la gândul foarte simplu că nu trebuie să fac decât ceea ce ştiu şi fac în fiecare zi: să operez, să deschid, să văd ce se întâmplă, să iau cea mai bună decizie şi să-mi fac, de fapt, treaba pentru care sunt acolo. Acum este o splendoare de fetiţă, frumoasă şi deşteaptă”.

„Fiecare pacient duce o bucată din tine…”

Dincolo de masca de fier, pe care Stanca Pleş adesea o poartă, atât în sala de operaţie, cât şi prin secţie ori la cel de-al doilea loc de muncă, unde conduce cu mână forte, salvatoarea se „topeşte” într-un alt nucleu cu dominaţie masculină. În clipele care îi rămân pentru acasă… calculate tot milimetric, dedicate acum soţului şi fiului, trăsăturile doamnei Pleş se luminează, iar sensibilitatea ei îşi permite reaşezarea.

Stanca Pleş trăieşte, mai presus de orice crez, cu convingerea că Dumnezeu veghează şi lucrează neîncetat, iar unghiul cu care îi priveşte pe cei suferinzi este al îngăduinţei şi empatiei:

„Fiecare pacient duce o bucată din tine… Mai ales când e… de rău. De obicei, când sunt foarte bine, nu mai vin, dar pe ceilalţi, care nu mai păstrează legătura, rog rezidenţii să îi caute”.

„Majoritatea pleacă de aici cu credinţă în Dumnezeu”

Şi poveştile celor cu care ajunge să împartă acelaşi culoar uneori chiar câteva luni îi străbat inima, însă mecanismul ei de autoapărare nu încetează să se manifeste: „Majoritatea pleacă de aici cu credinţă în Dumnezeu, mult mai înţelepţi şi mai apropiaţi de cei din jur. Am avut un domn, aparţinător, care a stat mult în spital, şi avea grijă atât de soţia care zăcea, cât şi de o altă doamnă din salon. Spun mereu că aici viaţa bate filmul”.

„Anul trecut am realizat, pentru prima dată, că sunt fericită pentru ceea ce fac”

Anii dedicaţi neurochirurgiei – acea ramură a chirurgiei care se ocupă de operaţiile pe creier şi alte intervenţii ale sistemului nervos – s-au rotunjit undeva la două decenii. În care salvatoarea adesea încerca să repare tezaurul cu gânduri al omului, uneori în intervenţii care au durat şi nouă ore, sfidând printre rânduri moartea anunţată ca… iminentă. Cu toate acestea, Stânca – cândva delicată balerină şi, în acelaşi timp, determinat adversar la judo – şi-a făcut un bilanţ profesional:

„Pentru prima dată în viaţă, anul trecut, de sărbători, am avut sentimentul că sunt foarte fericită pentru că fac ceea ce fac. Că vin cu drag la operaţii. Chiar în ziua de Crăciun eram de gardă şi a venit un pacient cu un hematom imens, în comă de gradul trei/patru. Am decis să operez imediat şi bine am făcut. Sunt bucuroasă că a fost salvat”. Dedicata doctoriţă vorbeşte şi despre sacrificiul de a sta, cum ar fi de Crăciun, în gardă, departe de cei dragi, mai ales de fiul ei: „Cu sărbătorile este greu. Familia se obişnuieşte, iar copilului meu i-am explicat că pe el îl las în siguranţă acasă, cu un membru al familiei, dar că pentru pacientul care aşteaptă să fie operat eu sunt singurul sprijin atunci când are nevoie de mine ca şi chirurg. Sper că a înţeles”.

Rezervată să se expună ca femeie şi mamă (care, deopotrivă, l-a crescut, de la 11 ani, şi pe Cristian, fiul soţului din căsnicia precedentă), dar şi uşor intimidată de personalitatea de notorietate a soţului, reputatul specialist şi universitar Horia Pleş, şeful secţiei timişorene de neurochirurgie, cu toate datele care îi întregesc brandul, Stanca se smereşte: „Soţul meu (Horia Pleş – n.r.) este pentru mine un model în neurochirurgie. E un real talent. Şi acum intru cu drag în sală să îl văd cum operează. Dacă vreodată voi reuşi să ajung la un nivel… mi-ar plăcea să lucrez ca el”.


Comentariul dumneavoastră va fi publicat după ce va fi analizat de către un moderator.

DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

14 thoughts on “Când viaţa bate filmul… Singura femeie neurochirurg din Timişoara, într-o confesiune despre biruinţă

  1. Mai ca nu mi-au dat lacrimile. Ce frumos spune de grija si intelegerea catre pacient, de credinta in Dumnezeu.
    Asta daca nu mi-asi aduce aminte cum sotul dumneaiei a primit banii nostri ca sa il opereze pe tata acum 11 ani dupa care trecea prin salon si nici nu se uita la el. Si bietul tata in patul de spital plangea si ne intreba de ce nu ii dam bani, poate nu i-am dat destul. Si ii spuneam tata i-am dat dublu decat toti pe care i-am auzit pe aici din bolnavi. Dublu pretu pe care il avea animalu. Da cainele de om, ne tinea pe holuri ore intregi ca sa ne arunce doua vorbe despre starea lui tata si nici macar nu uita la el cand trecea prin salon.
    L-am blestemat pentru neomenia lui si acum cand citesc articolu asta nu pot decat sa il mai bestem odata sa ajunga sa simta neputinta pe care am simtit-o noi si tata.
    Nu am nici o problema sa imi dau numele. Am vrut de multe ori sa ma duc sa-l privesc in fata sa ii spun cateva dar il las pe Dumnezeu sa faca dreptate.
    Asadar nu fiti fraieri, ce naste din pisica soarece mananca. Nu o cunosc personal dar articolu este o reclama. Mergeti la ea ca are inima buna si va primeste. Da aduceti si plicul gros ca stiinta cere bani. Trebuie sa aiba cu ce merge la congrese.

  2. Adevarat mai graiti doamna scumpa,iar ea o fi renumita in primul rand datorita sotului ei,doar e sef pe sectie,iar in al doilea rand o fi si ceva de ea,la fel am decartat si eu ,am fost operata acolo si-au batut joc de capul meu si sa nu uit sa precizez faptul ca sant cadru medical si eu la randul meu si din cauza unor asemenea oameni,a mancatoriei ,si sistemului medical si „cum trebuie sa ne comportam cu viata pacientului”mi-am dat demisia,visam la faptul ca Noi cadrele medicale trebuie sa avem grija de pacientii nostri si de viata lor ,nu cum am auzit din gura unui coleg „lasa ca a trait destul „ceva de genu,de aceea mi sa facut scarba de aceasta „perdea din medicina”niste escroci cu acte in regula

  3. Niste oameni de la” coada vacii”(macar pe aia ii respect)bine imbracati dar pe gunoaiele astea asa zisele cadre medicale sunt niste rahaturi de oameni neau distrus sistemul medical gunoaiele de aceea cei buni au plecat si au ramas gunoaiele,spunea alta doctorita „in timp imi va fi frica sa ma dau pe mana acestor generatii tinere din medicina”.De ce oare?

  4. Am avut neplacerea sa stau de vorba cu doamna si sotul dansei,,persoane interesate si motivate doar financiar,sunt in stare sa si lase pacientii cu tumori din cele mai grave si sa plece in concedii si la congrese,nu as mai recomanda atata timp cat Horea Ples se afla la conducerea sectiei de neurochirurgie nici un pacient pentru Timisoara,cea mai mizerabila sectie din tot spitalul si in sens popriu si cat timp acest individ o conduce si in sens figurat,am vazut cu ochii mei cum si a luat dreptul destul de consistent,a operat un pacient care stia ca are cancer la coloana vanzandu-i vise ca va trai..in doua saptamani moare pacientul,il intreb pe doctorul Ples a restituit suma primita inapoi familiei ca sa poata sa si ingroape mortul??

  5. Sper sa arda in iad amandoi. Si daca se poate si familiile lor, ca sa simta si ei ce am simtit noi cand si-au batut joc de parintii nostri.

  6. Ups…. E adevărat, n-or fi ei D-zeu ca sa poată da vieți dar,sigur,excroci ai sistemului sunt!!!
    Asa cum spunea si d-na dr., exista „cineneva” care sa aranjeze lucrurile si sa le judece faptele.
    Am avut 2 copii( nepotelul meu de 4ani si fetița prietenilor noștri,nou-născut )care au trecut pe la d-na si nu prea părea atât de sensibilă si nici de priceputa sau interesată de cazuri. Diagnosticul a fost greșit in ambele cazuri…! La unul a luat bani cu carul sa-l opereze, dupa care au lasat copilul balta ca au fost plecați in concediu iar la celălalt caz nici nu a vrut sa stea de vorba cu părinții, copilul fiind internat pt o alta problema si ca urmare a unui tomograf a fost descoperit MAV ul cerebral. Colegii dânsei i -au cerut părerea si nu s-a sfiit sa lanseze sec: „bomba cu ceas!”, caz unic, va muri. Cu voia lui D-zeu, ambii sunt bine, dar tratati in străinătate.
    Asa ca, doamna draga, lăsați-i pe pacienți sa va aducă elogii, nu va lăudați singura!!! Sunt multi alți Dr neurochirurgi care merita laude, desigur nu din Timisoara, ca aici le-ați tăiat elanul la toți…
    Poate ca toate mesajele acestea de nemulțumire ,din partea celor care au avut direct sau indirect contact cu dvs, va vor trezi si latura umană pe care ar trebui s-o aveti si sa nu mai fiti sclavii banului!!!

  7. Ce frumos vorbeste doamna…..numa sa aibe cine s o creada!Sunt niste oameni insensibili.Ei nu au auzit de drenaj spinal a trebuit sa merg cu fiica mea la Szeged.Ei eminentii i au facut punctii spinale sapte la numar .Fiica mea a avut fistula LCR.Se putea rezolva prin drenaj spinal.Ei au vrut s o opereze.Am plecat la Szeged si s a rezolvat prin drenaj spinal. i a administrat eminenta si acetazolamida un medicament f puternic care numai rau i a facut.Sa n aud de ei!Nu pot sa mai vad Spitalul judetean din cauza lor!Nu apelati la ei !niste inconpetenti!isi lasa bolnavii si merg la conferinte toti deodata daca se poate!Vorbeste de credinta in Dumnezeu!Frumos!Noroc cu ortodoxia ca este foarte iertatoare!dar cu o conditie ai facut rau te caiesti ti se iarta pacatele si nu mai faci rau te opresti!ori ei o dau nainte!Sa va pedepseasca Dumnezeu ptr tot rau care l ati facut!

    1. buna luianov mariana! eu am patit exact ce ai patit si tu.dupa un timp am facut lichid in urma unei operatii de hernie de disc.doamna doctor a zis ca aceeasi soarta o am si eu ca tine adica operatie.te rog sa dai mai multe detalii despre clinica unde ri sa facut drenaj spinal.numele doctorului.pret.etc.multumesc mult!

  8. era cat pe aci sa felicit pe aceasta lacrima mica Lacrimioara ,ce floare frumoasa , pacalita de notoritatea Doamnei si in special al Domnului ce se joaca cu nervii pacientilor si bine ar fi spus joaca daca nu ar fi vorba de viata .Nici nu stiu daca sa le multumesc sau nu, ca „ei ” nu au apucat drumurile strainatatii pt castiguri mai bune.Pacientii ,fosti ,stiu mai bine ,doar ca ar fi o blasfemie ,sa pomenesti de frica Lui Dumnezeu si juramantul lui Hipocrat. Domne ajuta sa se indrepte si sa se caiasca ,daca e asa ,ca nu vrem moartea pacatosu;ui ,vrem indreptarea lui.

  9. doamna doctor ! ti_au murit laudatorii!? din start se vede ce fel de persoana sunteti cand afirmati ca la unii colegi sunt 3-4 pacienti la usa iar la dumneavoastra 40! bre…ma lesi! … Sistemul asta clientelar si bolnav e numai la noi in tara ! hai sictir…!

  10. Citind comentariile de mai sus….. 🙁
    Pe mine personal, cu siguranță m-a ajutat enorm de mult.
    Dacă aș mai trăi încă vre-o 50 de ani și mi-aș mai aminti doar câteva persoane dintre cele pe care le cunosc azi, cu siguranță că dumneaei ar fi una dintre aceste persoane.

  11. Doamna Dr.Ples a intervenit chirurgical in cazul mamei mele, care se afla intre viata si moarte..
    Am stat luni intregi cu mama mea in spital, iar Doamna Ples a fost cea care nu a acceptat nici in leu!!
    A vizitat pacientii ei constant, iar compasiunea ei pentru oamenii bolnavi m-a marcat pe viata!!
    Ori de cate ori am intrat in spital, in caz de urgenta, mama mea fiind in coma, Doamna Ples a intervenit, Ian ori de cate ori am vrut sa o “rasplatim financiar “, ea a refuzat vehement….
    Dumnezeu ne-a scos in cale acesta femeie , si nu avem cuvinte suficiente pentru a-i multumi lui Dumnezeu si ei pentru felul in care au decurs lucrurile!!!

  12. D-na Dr. Stanca-Mihaela Ples este asa cum a fost descrisa in interviul avut cu Renasterea banateana. D-L dr. Horia Ples de asemenea super. in Aug.2016 mi-au facut o interventie chirurgicala de mare finete si complexitate. Mi-au dat acelasi verdict cu neurochirurgia de la Cluj, acelasi mod de interventie. Intreaga echipa de Neurochirurgi, Ex Dr. Hanas sunt foarte buni. Interventia chirurgicala respectiva, mi-a fost refuzata in Germania, sub motivatia ca nu vor sa ma puna in scaunul cu rotile… Am mers la Interventia chirurgicala cu incredere in Dumnezeu si in cei doi doctori. Daca Dumnezeu este in mintea si inima unui medic chirurg, este si cu mana lacestuia. A doua zi fiica mea m-a ajutat sa ma ridicsi am mers pe picioare la toaleta. dupa doua zile am mers acasa. Pe tot parcursul recuperarii a fost o doamna. Felicitari medicilor chirurgi din Spitalul Judetean Timisoara! Dumnezeu sa-i binecavanteze!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *