Angajații din sistemul de învățământ românesc beneficiază de 13 zile (lucrătoare) libere pe an, la care se adaugă cele din vacanțe (vreo câteva luni, cumulate). Asta înseamnă că, în acele perioade, creșele, grădinițele și școlile de stat sunt închise. Cu o mică excepție: pe perioada vacanței de vară, câteva grădinițe din Timișoara rămân deschise, prin rotație.
Pentru copiii de creșă și de școală este însă cel mai dificil, pentru că, până acum, statul român nu a fost capabil să elaboreze măsuri care să-i aibă și pe ei în vedere. Acești copii rămân, cumva, ai nimănui și depind de inspirația părinților de a găsi o soluție pentru a nu-i lăsa pe stradă.
Mulți dintre români lucrează în perioadele în care unitățile educative își închid porțile (fie că e vacanță, fie că e zi liberă). Unii (din ce în ce mai puțini) apelează la bunici. Această variantă nu mai reprezintă însă o opțiune viabilă de multă vreme.
Româncele aduc pe lume copii fie de tinere (situație în care bunicii, tineri și ei, încă mai lucrează), fie la vârste înaintate (cazuri în care bunicii sunt fie prea bătrâni, fie sunt decedați). În plus, s-a constatat și o ”occidentalizare” a relației dintre cei căsătoriți și părinții lor, adică fiecare cu viața lui. Părinții părinților nu mai sunt atât de dispuși să își asume grija nepoților la orice oră din zi și din noapte, cum era odinioară.
O altă variantă pentru părinți o reprezintă instituțiile educative din sistemul privat, însă doar în perioada vacanțelor și doar în limita locurilor libere. Evident, totul contra cost. Cel puțin 600 de lei trebuie să scoată părinții din buzunar pentru fiecare copil ”găzduit” la privat.
Ce se întâmplă însă cu copiii în zilele libere ale cadrelor didactice? Aici e problema cea mai mare, pentru că nici unitățile din sistemul privat nu sunt deschise. Unii își duc copiii cu ei la serviciu, alții apelează la cunoștințe, iar alții pur și simplu îi încuie în casă.
