În sistemul educațional românesc, egalitatea de șanse a devenit o utopie. În ultimul an, acest principiu, proliferat pe scară largă în spațiul public până nu demult, s-a diluat într-atât, încât a mai vorbi de șanse egale în educație pentru toți copiii, acum, este ca și cum ai spune că oricine poate deschide o ușă dacă are cheia potrivită.
În mod bizar, pandemia a avut și o latură pragmatică, ridicând la suprafață inechități care în trecut erau amintite doar ocazional sau ignorate chiar. În condițiile în care politicile sanitare implementate la nivel național au impus o anumită strictețe actului educațional stabilind un acces limitat al educabililor în sălile de clase, am realizat, de-adevăratelea, că sute de mii de elevi nu pot învăța în sistem online, pentru că nu au curent, nu au internet, nu au echipamente informatice.
Pe de altă parte, accesul diferențiat al acestora la procesul de învățământ, setat în funcție de scenarii, a accentuat inegalitatea dobândirii de cunoștințe, știut fiind faptul că procesul de predare/învățare este diminuat calitativ față de cel clasic. Unora, mai norocoși din punct de vedere al locului de reședință amprentat de o rată mică de infectare, li s-a permis să meargă la școală, altora, nu.
În evaluarea elevilor, însă, nu există diferențieri în funcție de scenariul în care au învățat: toți sunt notați după aceleași criterii, fie că vorbim de lucrări, teste, concursuri, simulări sau examene.
Pentru a ține cadența, elevii cu rezultate bune la învățătură (egalitatea de șanse în educație nu-i vizează doar pe copiii cu cerințe speciale ori pe cei care provin din medii dezavantajate) au fost nevoiți să muncească mai mult pentru a recupera din handicapul școlii online, atât prin efort individual, cât și prin meditații, acolo unde a fost și cât a fost posibil.
De cealaltă parte, elevilor aflați în situație de risc din punct de vedere al rezultatelor școlare slabe li s-a oferit posibilitatea de a participa la activitățile remediale, derulate de la începutul lunii martie. Teoretic. Practic, nu toți au avut acces la el. Prin acest program s-a încercat, cel puțin pe o anumită nișă, plombarea unor sincope din zona educației, însă întinderea lui a fost trasată tot de reguli sanitare: desfășurându-se doar cu prezență fizică, nu poate fi implementat în localitățile în care rata de infectare este mai mare de 6 la mia de locuitori.
Dacă ne uităm în Timiș, sute de elevi eligibili înscriși în acest program nu au putut beneficia de activități remediale pentru că au avut ghinionul de locui în zonele nepotrivite, epidemiologic vorbind.
În aceste condiții, gândindu-ne la drepturile copilului, mai putem vorbi, oare, de șanse egale în educație în România pentru toți educabilii – un pronunțat deziderat conturat la nivel mondial?
Întrebat despre acest aspect, secretarul de stat în Ministerul Educației, Sorin Ion, prezent la Timișoara cu ocazia promovării campaniei naționale ”Vaccinare și testare pentru învățare”, a afirmat: ”Putem vorbi, dar nu putem asigura.
Este evident că în acest an cei dezavantajați au devenit și mai dezavantajați. De altfel, lor li se adresează acel program al Ministerului Educației de remediere a pierderilor suferite.
Este o încercare de a ajuta, nu avem pretenția să afirmăm că vom rezolva în totalitate dezechilibrele sau inechitățile din sistem. Intenționăm să continuăm acest program și în cursul anului școlar viitor, pentru că resursele financiare există, și să includă și o componentă socială, precum o masă la școală”.
