Dacă în marile orașe ale României au existat, înainte de 1989, licee cu clase bilingve (Cluj-Napoca, București), deși desființate în anii 80, în Timișoara funcționau numai licee cu predare în limbile minorităților (maghiară, sârbă, germană).
Nu este, deci, de mirare că, printre primele deziderate ale profesorilor de engleză s-a numărat și înființarea unei astfel de școli, care s-a și creat în septembrie 1990, cu două clase întâi și două de-a cincea, sub denumirea de Școala Engleză, în incinta actualului Colegiu Național Bănățean.
În 1992, școala a primit un sediu, un nume propriu- Liceul „William Shakespeare”- dar și un corp profesoral stabil. În timp, școala a reușit să-și creeze un loc al ei în rândul instituțiilor de învățământ timișorene.
Din toamna anului trecut, Liceul „William Shakespeare” are un nou director, doamna prof. dr. Mihaela Tarța câștigând concursul pentru un mandat de patru ani.
– Vorbind, înainte de începerea interviului, despre liceu, despre orașul nostru, mi-ați spus că ați devenit timișoreancă prin adopție. „Sunt din Maramureș. Am venit de la Baia Mare”, ați afirmat mândră, bucuroasă, dar cu o ușoară nostalgie…
– M-am mutat aici în august 2016, împreună cu familia. Nu mai fusesem până atunci în Timișoara. În Baia Mare am fost profesor titular de limba română, 11 ani am predat la Colegiul Național „Mihai Eminescu”. Am venit aici la sugestia soțului meu, care are o afacere și care m-a convins că într-un oraș mare oportunitățile sunt altele. Am venit cu detașare și am început să predau la Colegiul Tehnic „Emanoil Ungureanu”. Din octombrie 2016 am luat câteva ore și la Liceul Teoretic „William Shakespeare”. După perioada ianuarie-august 2017, în care am ocupat funcția de director adjunct interimar, m-am prezentat, în luna august, la concursul pentru postul de director al liceului, pe care l-am câștigat.
– Cum vi s-a părut Timișoara?
– M-a impresionat de la bun început. Îi admir aerul cosmopolit și arhitectura cu adevărat specială.
– V-ați adaptat ușor la viața dintr-un oraș mare, cosmopolit – cum îi spuneți?
– Aș spune că da, chiar dacă sunt conștientă că mai am unii pași de făcut până să afirm că m-am integrat în totalitate. Eu am venit dintr-o lume mai conservatoare, cu o viață mai liniștită, mai previzibilă, în care se păstrează, încă, o ierarhizare a societății. În Timișoara viața e cu totul alta: mai rapidă și ghidată de alte repere.
– Dar oamenii, fie ei adulți sau copii, cum i-ați perceput?
– Aici părinții muncesc foarte mult și cu siguranță nu au timpul necesar să se implice așa cum ar dori în viața școlii și a copiilor. De unde vin eu, părinții nu sunt atât de preocupați de carieră și astfel au mai mult timp pentru cei mici. Dar copiii de aici au o cu totul altă deschidere, având acces la mult mai multe lucruri. Au alte oportunități.
– Dintre cele două modele, am putea creiona unul ideal?
– În opinia mea de părinte și de dascăl, modelul ideal ar fi între cele două. Părinții ar trebui să-și organizeze programul în așa fel încât să ofere timp suficient copiilor lor. Pentru că ei, copiii, sunt cei care contează, și au mare nevoie de prezența părinților. E greu, dar nu imposibil. La Baia Mare, ultima mea generație a fost o clasă cu 30 de fete și doar trei băieți. Dintre ei, mulți aveau părinții plecați în străinătate sau divorțați. Și îi simțeam că duc dorul celor care le-au dat viață. O repet, copiii au nevoie de prezența părinților și de iubirea lor. Cum au nevoie, mai apoi, și de dascăli dedicați. În opinia mea, părinții și dascălii sunt parteneri în educarea copilului, trebuie să se ajute și să colaboreze în permanență, pentru că doar împreună pot pregăti un copil pentru viață.
– Cum v-ați integrat în corpul profesoral al liceului pe care îl conduceți?
– Nu mi-a fost greu, pentru că sunt o fire sociabilă. Am avut la început puține emoții, mă gândeam dacă voi reuși să mă fac plăcută și respectată, dacă voi fi acceptată. Cred că am reușit, nu îi simt pe colegi să fie rezervați față de mine.
– Regretați că ați plecat din Baia Mare și v-ați mutat în Timișoara?
– Am venit aici pentru familia mea. Sunt conștientă și de faptul că fiica mea, crescând într-un oraș mare, va avea cu totul alte oportunități. Așa că per ansamblu, pot spune că am făcut o alegere bună. Dar o parte din sufletul meu va aparține întotdeauna Maramureșului!