Poveste de pe strada ta. Ați mai auzit de un așa gest de neuitare?

Poate nu mai locuiești pe strada ori pe ulița în care te-ai născut. Revenit, fie și numai pentru o zi, acasă, te vezi într-o ipostază sau alta. Treci prin fața fiecărei porți și, reamintindu-ți o întâmplare, ceva, involuntar, parcă îți domolește pasul. E ceva doar al tău. Care te ține și te cheamă. Starea, înălțătoare sau bulversantă, te trimite – ordin de la existență – în propriul exil. Nu-i pentru prima dată, știi drumul.

Doamna care povestește acum nu și-a părăsit, așa a fost să fie, strada. Nimeni nu adună ce a lăsat pe drumurile străbătute dacă nu e stârnit de plăcerea mărturisirii. Asta e și treaba reporerului și o îndemn pe povestitoare să se cuate, fără reținere, că omul, indiferent cum îl cheamă și de unde vine, nu poate trăi altfel. Atunci strada se numea Karl Marx.

În colț era casa lui Petru Mustățiu, operator la cinematograf. Tot el vindea și bilete. Copiii de pe strada lui intrau la film fără să plătească. Din banii economisiți își cumpărau o prăjitură. Nu departe stătea Ghiță, electricianul, toată lumea avea nevoie de el, mai ales noi, vecinii, spune povestitoarea. Aici locuia, așa a fost să fie, și Ecaterina Cikos.

Tot satul îi spunea de Kati-Neni. O femeie cu trup și suflet frumos, și-o aminteștește. Ea era cea mai căutată femeie din sat, și la necaz, și la bucurie. Făcea buchete și coronițe mireselor, florile nașilor, ale mirilor și pentru toți invitații la ospăț. Dar și coroane.

Kati-Neni, și nu e singura, într-o zi a plecat în Germania. Până la adânci bătrânețe, că a avut parte de timp, în fiecare vară s-a întors acasă. Nu putea să treacă dintr-un an în altul fără drumul ăsta. Mai era Pișta baci, Ștefan Farcaș, hornarul. Omul avea multe caiete, în care își ținea evidența, la care casă a fost, unde trebuie să ajungă. Povestitoarea, într-o zi, l-a rugat ceva: când nu îi mai trebuie registrele, să i le dea ei, că vrea să meargă cu recensământul.

Acum se amuză și zice: ”Așa s-au potrivit lucrurile că m-am săturat de recensământ. A, să nu uit, nenea Petre, Kati-Neni și tanti Rosi își cumpăraseră televizor și îi chemau la ei pe copiii care nu aveau. Și mai era, tare mult țin să spun și asta, nana Maria. Deși avea patru prunci, nu uita de puzderia de pe stradă. Ne oferea tăvi întregi cu ghibaniță. O minunată plăcintă cu brânză sau cu mac…”

O prind amintirile din urmă pe povestitoare. La capătul străzii, ca și astăzi, e islazul. Copiii, și erau mulți, se adunau, în joaca lor, aici. Aflu că în islaz s-a ținut chiar și Festivalul ”Cerbul de Aur”, dar și câteva ediții de jocuri olimpice. Sigur revede momentele de atunci că privește când departe, când aproape. E o uitătură căutătoare. ”Eu, cum stau rău cu cântatul, prezentam festivalul. La întrecerile sportive mă descurcam bine”.

Trece timpul chiar și prin poveste. Acum casele din strada lor sunt locuite, în mare parte, de copiii de-odinioară. Pruncii de azi nu se mai duc în islaz, se joacă altfel. Din mărturisire nu poate lipsi un alt adevăr. Îl aflu și rămân peste măsură de surprins. Toți cei plecați din localitate, preponderent germani, au o strânsă legătură cu locul natal.

Când un fost consătean, cât de departe s-ar fi așezat, trece definitv marea, sunt anunțați foștii vecini, prietenii. Exact în aceeași zi și la aceeași oră unde are loc înhumarea, cei de aici, de-acasă, după ce se trage clopotul, să afle lumea nefericita întâmplare, merg la cimitir. Aprind lumânări și spun rugăciuni, împart pomană, adunați lângă mormintele ce aparțin familiei înstrăinatului. ”Uneori, zice povestitoarea, vine și cântă fanfara”. Ați mai auzit de un așa gest de neuitare?

Povestitoarea este doamna Veronica Andruseac, bibliotecara din Recaș. Strada nu se mai numește Karl Marx, încă o dovadă cât de efemeră e gloria. Și, mai ales, că nimic nu este întâmplător. Casele, în majoritatea lor, sunt aceleași, în destulă rânduială. Strada, acum, se numește Aluniș, este ușor în pantă, singura arteră, cred, abruptă din oraș. Îi dă, în așezarea asta din mijlocul câmpiei, un farmec aparte. De curând, a fost asfaltată!

N.A. Fiecare stradă sau uliță, ca și omul, are o poveste. Dacă te identifici cu ea, dă un semn, e-mail, număr de telefon, și o facem cunoscută.


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

4 Răspunsuri “Poveste de pe strada ta. Ați mai auzit de un așa gest de neuitare?

  1. Isi mai aduce cineva aminte de onorabilul domn Sturza Achim nascut la 25 mai 1935 in localitatea Sosdea Caras Severin Economist principal la Consiliul Judetean al Sindicatelor din Timisoara
    …..,dar Sturza Elisaveta,Sturza Ionel,Sturza Cornel Sturza Gheorghe,Sturza Maria,fie-le somnul linistit.

Lasă un răspuns