Pastila lui Dilas. O mie de trepte…
Mi s-a spus cã dacã vreau sã mãnânc bine în Timișoara trebuie neapãrat sã merg la un anumit restaurant. E o clãdire frumoasã ce aparținuse odatã unei celebre familii de florari. La parter e o cofetãrie. Întreb de restaurant. Mi se aratã niște trepte în spiralã. Am ceva de urcat. De sus coboarã un domn.
„Mergeți la party pe terasã, la doamna blondã ?”, întreabã el și citesc în vocea lui o ușoarã urmã de invidie. Nu mergeam la nici un party și nu cunoșteam nici o doamnã blondã, însã era ceva în întrebarea lui care m-a fãcut curios. Treptele se îngusteazã la margini. Am ajuns la primul etaj. E un restaurant, dar pare închis. Terasa e mai sus. La al doilea etaj nu este decât un scaun pentru cei cãzuți la datorie între etaje.
Îmi amintesc de ultima urcare în Domul Sfântul Petru din Vatican. Eram ceva mai tânãr iar miza era Roma. Acum miza este doamna blondã, sper sã merite efortul. Vãd un indicator cu o sãgeatã în sus. Ce poate fi mai sus? La Biserica Ortodoxã din Ierusalim era chilia maicii starețe.
Venisem cu un prieten, pelerin care voia sã înnopteze la Bisericã. Pentru asta trebuie aprobare de la maica starețã. Cãmãruța ei – ni s-a spus – era lângã icoana cu Sfântul Ioan Botezãtorul. Aveam de urcat niște scãri înguste, asemãnãtoare cu cele de aici. Urcam în întuneric și scãrile scârțâiau. Urmãresc icoanele de pe pereți și nu-l vãd nicãieri pe Sfântul Ioan Botezãtorul. Poate cã trecusem pe lângã el și nu l-am recunoscut.
La un moment dat scãrile se împuțineazã, la fel și icoanele. Pe semiîntuneric îmi iese în cale un sfânt cu cap de câine. Cobor repede înfricoșat, îmi iau prietenul și mergem sã înnoptãm la un hostel din apropiere, printre pãcãtoși, dar cu cap de om… Dar acum nu sunt la Ierusalim, ci la Timișoara. Iar scãrile astea nu se mai terminã. Simt cã acuși trec eu pe leduri. Mã opresc un pic sa-mi trag rãsuflarea. Se poate sã fi urcat atâtea scãri degeaba iar doamna blondã sã fie doar o himerã?
Deodatã se prãvãlește spre mine un chelner, în cãdere liberã – Doamna blondã ? –bâigui cu ultimele puteri. Îmi face doar un semn cu bãrbia în sus. Probabil cã și pe Himalaya alpiniștii comunicã prin semne. Treptele se îngusteazã și mai mult. Deodatã mã învãluie o luminã caldã. Am ajuns pe terasã. Și sus, în capul terasei, mândrã ca o floare de nufãr, în taior sport-elegant, ca ieșitã dintr-un jurnal de modã, o vãd pe doamna blondã. Se apropie de mine și îmi întinde mâna cu distincția unei baronese.
Dacã am fi fost pe vremea lui Eugeniu de Savoya i-aș fi fãcut o plecãciune și aș fi invitat-o la un menuet. Dar istoria nu este un cozonac sã-l frãmânți așa cum vrei. Secolul e 21 și doamna blondã mã întreabã dacã sunt cumva șeful departamentului de informaticã. Dau aprobator din cap pentru cã simt cã ea și-ar dori sã fiu. Te așteptam – îmi spune, dupã care pãșește suav cãtre un domn brunet cu dinți drepți, aflat în apropiere – „Francois, je voudre vous rencontriez notre informaticien”. Domnul brunet îmi oferã o cupã de șampanie.
CITEȘTE ȘI: Specialiștii avertizează că anul 2024 va reprezenta încă un an al extremelor meteorologice în România
Peste câteva clipe îmi vor descoperi… impostura . Mã înclin în fața doamnei blonde dupã care mã îndrept spre pervaz. Privesc orașul de sus. Timișoara, primãvara, poate fi mai frumoasã chiar și decât o doamnã blondã în taior albastru. Ea se fotografiazã mai departe, cu domnii bruneți. Regret cã nu sunt informaticianul ei, dar am totuși satisfacția cã mai am încã curiozitatea și puterea de a urca 1.000 de trepte pe scãrile acelea filocalice, ispitit de o minunatã doamnã blondã…
George Schimmerling
