De cinci veacuri și jumătate există, înfipt în rădăcina munților Poiana Ruscă, satul Fărășești. Un timp, nu se știe cât, vatra cu același nume ar fi fost undeva mai sus, în munte. Nefiind sursă de apă și nici drum care să-l lege de lume, oamenii, câți or fi fost atunci, s-au așezat pe această vale.
Dar sunt și dintre cei care, atrași de închipuite povești, susțin că primii locuitori coborâți aici erau doi feciori. Haiduciseră semănând spaimă și, căutați de poteră, s-au ascuns, și au rămas, în Valea Fărășeștiului.
Satul are o singură uliță, din care, la un moment dat, se desprinde o alta, care să tot aibă trei sute de metri. Oamenii au trăit dintotdeauna din creșterea animalelor, pe care le țin la sălaș, unde se ajunge pe trei drumuri ce se pornesc din vatra satului prin munte. Au un adevărat cult pentru animale și, la fel, pentru tot ce produc în gospodării, de la brânză și până la renumita lor răchie.
Cel mai mult se cultivă cartoful. Își mai întregesc venitul din adunatul ciupercilor pe care le duc la un centru de colectare din sat. Cine poate urca și umbla prin munte, la adunat participă toți din casă, câștigă și treizeci de mii de lei. Fiind izolați, nu fac niciun fel de comerț, deși au din abundență lactate și derivate din carne. Un motiv de netrecut este distanța mare de străbătut, chiar dacă s-a înmulțit numărul sătenilor proprietari de mașini, până la piață.
Bunăoară, din Fărășești la primul drum care te scoate în lume sunt șase kilometri. Indiferent de anotimp, dar mai cu seamă toamna, când pădurea care îmbracă muntele este stăpânită de toate culorile, drumul ăsta devine încântător.
Nu au fost colectivizați. Vremurile nu le-au bulversat obiceiurile și nici deprinderile, vânătoarea rămânând, în rândul bărbaților, paisprezece au puști, o mare pasiune, dar nimic din ceea ce face azi viața mai ușoară nu le lipsește, există apă curentă, cablu, internet. Și destule ATV-uri, puzderie de telefoane mobile, mersul pe role, mai ales de când există asfalt, fiind bucuria majorității copiilor.
Rolele au fost primite de la biserica neoprotestantă care, în Fărășești, are destui adepți, între ei și foști ortodocși. Școala cu clase primare și grădinița sunt așezate în mijlocul satului, în aceeași curte, peste drum de biserica ortodoxă. Au tot ce le este necesar. Satul aparține de Pietroasa, comună ce desparte Timișul de județul Hunedoara.
În zilele din urmă, a nins din belșug. E ger uscat, mai ales noaptea. Seara se văd cel mai frumos coșurile caselor, pe care iese fumul focurilor neîntrerupte. Locul ăsta, cu izolarea lui ce-l ferește de zarva lumii, stăpânit, nu doar acum, de o liniște adâncă, care crezi că se coboară din munte și, apoi, iar se ridică, să nu-și piardă urma, are un farmec rar.
Fărășeștiul e zidit din 48 de case și locuit de 192 de suflete. Așezarea e prinsă ca-ntr-o copcă, una ocrotitoare, oamenii se știu, cu poveste cu tot, ceea ce le face coabitarea mai lesne. Ultima veste tristă: a plecat Babescu Aurora, chiar înainte de sărbători. Avea 80 de ani. Ultima veste bună: Titiana Brazovan a născut, de curând, cel de-al optulea copil. O fetiță.
E zi de duminică. Se duce către amiază, dar pe uliță rar de tot vezi trecând cineva. Numai derdelușul nu e părăsit. Oamenii s-au adunat la cele două biserici din sat. Sus, în vârful Druja, are 957 metri, tronează un soare cu o lumină intensă, care, parcă, aprinde zăpada în zare. Nu se arată pentru multă vreme! Când dispare, iar se umflă gerul! Oriunde îți reazemi privirea vezi alb și numai alb…
Fărășeștiul, satul care nu a plecat de-acasă, este – i se potrivește în orice anotimp – odaia de lângă cer.
