Narcisa Brumar este una dintre cele mai îndrăgite soliste ale Operei Naționale Române Timișoara. Își amintește și acum prima întâlnire cu un spectacol de pe scena lirică: Traviata. Cât despre pandemie, consideră că totul va avea un sfârșit într-o bună zi.
Care a fost prima dumneavoastră întâlnire cu Opera? Prima mea întâlnire cu Opera a avut loc într-o zi de toamnă, în care tocmai se redeschisese stagiunea. Eram studentă în anul I, la Conservator. Pe afiș, era trecută o distribuție de excepție, într-o operă de excepție – La Traviata, a unui compozitor de excepție – Verdi. Protagonista acelei seri a fost celebra soprană Carmen Gurban, care a interpretat, într-o manieră fantastică, rolul Violettei Valery. Treceam de la un act la altul, cuprinsă de o multitudine de stări care mă înălțau și mă contopeau cu sublimul absolut, într-un mod incredibil: exaltare, compasiune, negare, tristețe profundă… Atunci am înțeles că muzica este creația desăvârșită, pe care numai o forță supremă este capabilă să o înfăptuiască, iar menirea noastră este una sacră, de a sluji acest „altar” cu dăruire, dragoste deplină, sinceritate, respect și realism profund. Cât de greu este să urmezi o carieră în domeniu? Care sunt cele mai mari obstacole? Orice carieră, urmată în mod conștient și asumat, aduce după sine multă muncă și sacrificiu. E ca o avalanșă în care, odată intrat, nu te mai poți împotrivi, altfel riști să fii spulberat. Te lași purtat până într-acolo unde totul redevine echilibru și pace interioară. Dar, până să ajungi să descoperi aceste două virtuți, e nevoie de timp… Mult timp, în care încercări de tot felul te obligă să ajungi înaintea adevărului pur, care nu întotdeauna aduce după sine generozitatea ce poate scoate la lumină trăsături pe care, uneori nu ești pregătit să ți le însusești, să le accepți și să ți le apropii ca fiind „imperfecțiunile” tale necesare. Așa cum se vorbește despre FRICĂ, spunându-se că dacă vrei să scapi de ea, ar tebui să ți-o faci „prietenă”, cred că același exemplu se aplică și în cazul „oglinzii” în care îți descoperi identitatea pură, menită să te trimită spre acceptarea de sine și reconfigurarea unor structuri, mai puțin stabile. Care au fost cele mai mari bucurii din carieră? Bucuriile sunt ca focurile de artificii… Creează un impact fantastic și se risipesc atât de ușor… Mereu, lucrurile frumoase, faptele bune și pozitive, parcă nu doresc să poposească mai mult de câteva clipe, în viețile noastre. Se transformă repede, în amintiri pline de parfumul răvășitor al melancoliilor de odinioară… Și iată-mă mereu „amintindu-mi” de rolurile mele dragi, de oamenii minunați care mi-au oferit atât de multă încredere și sprijin, de publicul deosebit de receptiv și generos, de emoția de nedescris, pe care o trăiești atunci când „sala” te îmbrățișează cu ropote de aplauze și te desprinde, pentru câteva clipe, de tot ceea ce este lumesc și poate firesc… Aveți un rol preferat? Și, dacă da, care este acela? Toare rolurile pe care le-am interpretat mi-au fost și îmi sunt dragi. E greu să spui „PREFER” atunci câmd te dedici, cu atâta implicare și dragoste, în tot ceea ce faci. E ca și cum ai întreba un părinte: „Pe care dintre copiii tăi îi iubești mai mult?”. Iar totul devine cu atât mai frumos și înălțător, cu cât tocmai din lucrurile mărunte ajungi să realizezi fapte uriașe. Chiar și rolurile de o anvergură mai mică mi-au creat bucurii, la vremea lor. Gândiți-vă că orice tânăr debutant visează la oportunitatea de a simți lumina reflectoarelor oprindu-se, pentru câteva clipe, asupra lui. Apoi, cu trudă, ambiție și timp, totul începe să capete alte proporții, obligându-te să te reevaluezi și să-ți reconfigurezi, periodic, atitudinea și întregul sistem de valori. Voi enumera, totuși, câteva roluri care au adus bucurie, deopotrivă mie cât și publicului spectator: Violetta Valery din Traviata, Adina din Elixirul Dragostei, Rosina din Bărbierul din Sevilla, Mimi din Boema, Liu din Turandot, Norma din opera cu același nume, Margareta din Faust, Susanna din Nunta lui Figaro, Silvia din opereta omonimă, Rosalinda din Liliacul, etc. Cum va afectat perioada pandemiei și ce le transmiteți spectatorilor care duc dorul reprezentațiilor la care participau înainte? Din păcate, această „maladie” a afectat întreg mapamondul. Din perspectiva artistului, a cărui existență profesională este validată doar prin prisma acțiunii și interacțiunii dintre oameni, evident că această perioadă ne-a izolat, ne-a destabilizat și a adus multă suferință. Ce poate fi mai dureros decât faptul de a nu-ți putea urma menirea ? Cu toate acestea, managerul Operei Naționale Române Timișoara, Cristian Rudic, a făcut posibil „contactul” artiștilor cu publicul prin intermediul transmisiunilor on-line, primite foarte frumos de către publicul nostru, „spectator virtual”, de astă dată. Dorul este reciproc. Mesajul meu, către acești oameni deosebiți, care ne-au fost alături, la fiecare reprezentație, trăind împreună cu noi emoțiile scenei, este acela de a nu-și pierde credința și încrederea. Am fost brăzdați de războaie, molime, sărăcie, despotism și nu ne-am prăbușit, continuând să existăm ca neam puternic și solid. Totul va avea un sfârșit într-o bună zi. Să nu uităm, în schimb, că ceea ce ne va ține uniți și de neînfrânt sunt: iubirea, răbdarea și înțelepciunea. Vă doresc, tuturor, sănătate și la cât mai grabnică revedere!
