Matei Chioariu, actor la Teatrul Național Timișoara “ În Timișoara lucrurile se întâmplă într-un ritm viu, într-o atitudine prezentă”

Matei Chioariu, actor la Teatrul Național din Timișoara are în palmares roluri în piese și filme de succes. Spune că drumul spre teatru i-a fost deschis de o întâmplare amuzană și că întâlnirea cu scena din orașul de pe Bega a fost „dragoste la prima vedere”.

– Cum și când ați luat decizia că vreți să deveniți actor? – Iată-ne în vara anului de grație 2005, definitoriu întru desăvârșirea celor patru ani ai licelui de construcții „Anghel Saligny”, boboc al „U.T.C.B” și pui al unei slabe facultăți de economie al cărei nume nu-l voi menționa din respect față de cititori. Student după mamă, salahor după tată  –  tatăl meu pătruns fiind de vocația ingineriei în construcții, mă căra și pe mine după el prin toate șantierele, rugându-se cu cerul și cu pamântul să „pun mâna pe plan” că altfel, sapa și cazmaua și urâciunea pământului o să se-aleagă de mine  –  nu s-a prins de mine nici una. M-am făcut actor în urma unei glume bine plasate și din dor de ducă și de frică de matematicile alea “ghiavolești” ce se obișnuiau pe la „U.T.C.B”. Voi fi scurt: făceam vocalize într-o sală de balet la „Palatul Național al Copiilor București” și îndeletnicindu-mă într-ale cântatului și fluieratului (studiam flaut de vreo 6 ani), mă apucasem și de sport, ca să nu mă plictisesc și pentru a bucura irisul iubitelor mele de pe atunci. Și tot facând eu așa  –  sus-jos, sus-jos, flexii față, flexii spate  –  începusem să arăt a om (până în acel punct având aceeași înălțime însă cu vreo 20 de kilograme mai puțin), astfel încât vocalizele nu le mai făceam îmbrăcat, ci dezbrăcat de la brâu în sus. Și cum făceam eu „mo-mo-mo-mo”, terțe, sexte și alte none mai mult sau mai puțin curate, colegul meu de trupă (am uitat să vă spun c-am fost și-ntr-o trupă cu care am cântat la „Mamaia” la festival) se găsește deștept să ma ia peste picior spunându-mi că am venit de la mare și că nu m-am bronzat sub pectorali… Îl las să-și dreagă glasu’ după behăiturile vocalistice și i-o ridic la fileu: – De când n-ai mai călcat pe la mare? Habar n-ai de faptul că mai nou, bărbații poartă pe plajă un mini-sutien sub pectorali pentru a se proteja de ultravioletele ce se pare că fac ravagii în acea zona a corpului!  El a râs, eu am râs și m-a întrebat dacă nu vreau să dau și la teatru, și să uit astfel de salahorie și economie… Numele acestui bun prieten este Paul Gărdescu care la acea vreme, după vreo alte 4 facultăți făcute, era student și la actorie. – Care a fost primul contact cu scena și ce amintiri aveți de atunci? – L-am amintit pe Paul pentru că tot lui i se datorează și primul meu contact cu scena, colaborare ce-a avut loc în Teatrul „Ion Creangă”, sub bagheta lui Bogdan Uritescu, ca urmare a faptului că el a plecat în plin proces de repetiții ale unui spectacol, trimițându-mă și asigurându-mă de faptul că întrega echipă mă așteaptă cu brațele deschise, auzind că eu fac parte din clasa doamnei Sanda Manu, asistent – Dana Voicu, pentru a duce la bun sfârșit spectacolul. Am cărat în spate bubele amândurora, pentru că Paul nu anunțase pe nimeni de faptul că urma să iasă din spectacol… imaginați-vă primirea de care am avut parte! Ăsta a fost și motivul pentru care în spectacolul „Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana și Gheonoaia” am jucat cel de-al doilea cap al rolului „Balaurul cu două capete”… bine, „capul 2” cânta la flaut!… – Care au fost cei mai importanți pași din carieră, de până acum? – Pașii pe care i-am făcut până în acest moment se datorează întâlnirii mele cu managerul Teatrului Național Timișoara „Mihai Eminescu”, Ada Lupu. A fost dragoste la prima vedere ce s-a concretizat într-o colaborare plină de căutări și reușite, pentru ca în anul 2019 să devin actor-angajat al Teatrului Național Timișoara „Mihai Eminescu”. „Anna Karenina”, „Hamlet”, „O scrisoare pierdută” – spectacole ale Teatrului Național Timișoara „Mihai Eminescu”, regizate de Ada Lupu, sunt dintre cele ce m-au antrenat și înălțat ghidându-mi instinctul, provocându-mă, certificându-mi faptul că mă aflu pe drumul cel bun. Tot aici am avut bucuria de-a mă fi-ntâlnit și cu alți talentați regizori: Sabin Popescu, Ion Ardeal Ieremia, Mihaela Lichiardopol, Tompa Gábor, Radu Iacoban, Ana Mărgineanu, Alexander Hausvater, Leta Popescu, Florin Piersic Jr., Szilárd Somogyi. Ca urmare a acestor întâlniri, spațiul independent m-a răsplătit cu câteva premii binemeritate! Spectacolul „LSD Theatre Show” de Christopher Durang – regia Horia Suru: Premiul UNDERCLOUD – cel mai bun actor; Premiul BUCHAREST FRINGE – cea mai bună interpretare; Trofeul BEST MAN SHOW – Gala Star 2015; PREMIUL SPECIAL AL PRESEI – Gala Star 2015. – Cum vi se pare Timișoara, din punct de vedere al vieții culturale? – Aș răspunde prin faptul că Timișoara se află într-unul dintre momentele în care cunoaște o ascensiune deosebită în ceea ce privește desfășurarea calitativă a evenimentelor culturale și nu degeaba a fost declarată Capitală Europeană a Culturii. Dar minunata desfășurare de forțe nu se întamplă de acum, atitudinea vie, voința continuă, ritmul susținut de lucru se întampla de când am cunoscut eu minunata echipa a Teatrului Național din Timișoara, împreună cu managerul și regizorul Ada Lupu Hausvater, care ne-a insuflat și nouă, pur și simplu dragostea de a realiza lucruri pozitive, în numele Binelui care trebuie sa învingă și care trebuie să constituie piatra de temelie socială care, ulterior, se va reflecta și în celelalte domenii ce alcatuiesc viața culturală a unui oraș, fie ea manifestată sub orice formă, valorile trebuie să rămână aceleași, iar ceea ce simt eu înseamnă o aliniere sub acest  crez. În Timișoara lucrurile se întâmplă într-un ritm viu, într-o atitudine prezentă, într-o ambiție pozitivă, ca a unui sportiv de performanță ce participă la Olimpiadă. – Cum considerați că a afectat pandemia viața artistică și cât de grea va fi revenirea la situația de dinaintea ei? – Voi începe prin a spune cum m-a afectat pe mine. Pe mine nu m-a afectat deloc. Pentru că pe mine nu m-a blocat nimic. Eu am continuat sa creez, să fac parte din ceva, cum ar fi faptul că am fost mai prezent în viața familiei mele. Și am fost atat de prezent încât m-am și căsătorit.  Nu vă faceți griji, am respectat întru totul masurile reglementate. Altfel, profesional vorbind, am învățat să ne adaptăm și să căutăm noi forme de manifestare ale creației. Am realizat un spectacol online alături de Peca Ștefan și Ana Mărgineanu, iar cireașa de pe tort a fost Festivalul organizat de Teatrul Național Timișoara în plin lockdown, unde prin prezenta tuturor participanților, prin extraordinara și susținuta organizare a TNTM s-a arătat din nou că formele de expresie își găsesc soluția salvatoare, și aici vorbesc despre scena construită afară, scena Aut Dor, ce nu poate simboliza decât că dorul de teatru nu poate fi stavilit și poate ajunge la public prin forme distincte. Desigur, am simțit lipsa publicului, a fost ciudat să jucăm și în anumite situații fără public, fără reacții, aplauze, priviri ce ne îmbrățișează de fiecare dată, însă dintr-odată era vorba de responsabilizare. Au fost și momente dificile, însă eu le-am înțeles pozitiv, am purces la o reevaluare și autoevaluare a situației,  am înțeles că nimic nu durează o veșnicie și că suntem puși la conservat până când vom înflori din nou. Și asta mă duce și la momentul de revenire. Revenirea trebuie privită ca o gură proaspătă de aer după ce dai masca jos. Îndrăznesc să cred și să sper ca vom ști să profităm de momentul acela de bucurie imensă, ca atunci când am ieșit din comunism. Dar așteptarea acelui moment nu trebuie să ne lipsească de un cuget curat, de responsabilitatea care încă trebuie să existe. Tot din drag de tine, de cel de lânga tine, de teatru, de viața în toată bogăția ei.

Foto: Adrian Pîclișan

1 Comments
cody 3 martie 2021
Vai de noi !  Viata culturala e spre ZERO !