– Ați debutat cu romanul ”Casa Ursei Mari”, urmat de alte șaisprezece romane, plus șase eseuri și patru scenarii de film artistic, zestre care exprimă proverbiala capacitate de efort și de creație când e vorba despre prozatorul Paul Eugen Banciu. Plus activitatea de presă, ați mai ocupat și diferite funcții. Invoc mai ales directoratul de optsprezece ani de la Biblioteca Județeană Timiș. Bilanțul este excelent. Să se înțeleagă că sunteți un ins organizat?
CITEŞTE ŞI: Incendiu puternic într-un bloc: O persoană a murit, iar alte trei au fost rănite
– ”Trăim cu adevărat doar o scurtă parte din viață. Restul nu e viață, ci doar timp”, spunea Seneca în urmă cu aproape două mii de ani. O axiomă asupra căreia au reflectat, de-a lungul vremii, nenumărați oameni mari din felurite domenii, dar și cei ajunși la o anumită vârstă, când își reevaluează bunele și relele prin amintire.
Sunt organizat, ca orice om trecut prin activități așezate nu întotdeauna pe filonul sufletului meu.
De cele mai multe ori văd ținta, dar și traseul. Munca, scrisul în esență, îmi dă puterea de a înainta, voința de a face față și vieții obișnuite, avatarurilor ei.
Mă îngrozește vidul timpului, inutilitatea eternității pentru om.
CITEŞTE ŞI: Investiții în derulare într-o comună timişeană
– Romanele dumneavoastră au devenit cunoscute. De ani buni puteți fi citit în fiecare număr al revistei ”Orizont”. Acum aș vrea să vorbim despre câteva fapte, situații care v-au marcat sau nu. Bunăoară, de ce după apariția romanului ”Zigguratul”, era anul 1982, ați fost ”consemnat” la edituri? Cum ați trecut prin acești ani?
– În anul 1982, când trebuia să-mi apară la Cartea românească romanul ”Grifonul” l-am înlocuit în ultima clipă, simțind cursul vremurilor, cu ”Zigguratul”. Doamna Bedrosian, redactorul de carte, și directorul editurii au acceptat. Era anul în care a apărut și filmul ”Femeia din Ursa Mare”, la care-i făcusem scenariul, regizat de Adrian Petringenaru.
Totul a fost excelent. Cartea a fost premiată la secțiunea proză de Uniunea Scriitorilor din România, cu 17 voturi din 17 posibile, iar filmul a fost lansat la ”Scala” din București, ca în următoarea lună să participe la Festivalul Mondial de Cinematografie din Montreal, unde a fost cumpărat de 54 de state.
Și filmul a fost gratulat cu un premiu. După Premiul de proză al USR, în doar o săptămână aveau să apară cronici laudative în vreo 12 reviste literare din prima linie (pe atunci erau doar vreo 20). Apoi, așa cum simțisem, ”Grifonul”, mult mai blând ca mesaj, n-a mai apărut.
Intrasem, ca toți scriitorii incomozi pentru sinceritatea lor, în conul de umbră al cenzurii. Nu mai existau personaje negative, iar singurul valid (vorba lui Săraru) era ”activistul” fără pată. Am ars în fața blocului, în tomberonul metalic, vreo 4.000 de pagini (trei romane și 12 variante la unul pe care, în naivitatea mea, îl schilodeam să arate mai ”pomădat”).
În cele din urmă am ales ca personaj cu umbre și lumini – scriitorul, ”Muflonul” – oaia sălbatică, iar Editura ”Facla” din Timișoara a publicat cele două volume în ’86 și ’89. Culmea că pentru primul dintre ele, Ministerul Culturii de atunci mi-a dat un premiu.
– Ați absolvit două facultăți, de arte plastice și filosofie. Pe plastician îl întreb ce culoare i se potrivește societății noastre de azi, iar pe absolventul de filosofie îl rog să i se adreseze conaționalului său cu un îndemn.
– Roșu, galben și muuult albastru, să fim laolaltă într-o Europă destul de măcinată de incertitudini. Dacă există voință și mai ales înțelegerea fenomenelor cât mai aproape de adevăr și nu orice ni se livrează pe Facebook, Twitter și chiar de buletinele de știri, de agențiile de presă, de filmele documentare de pe canalele de televiziune, să avem răgazul de a accesa cel puțin trei surse, înainte de a ne pronunța asupra unui fapt, atunci stă în puterea noastră de a discerne și a lua o hotărâre.
– A fi scriitor, artist în general, e un blestem. Afirmația vă aparține. Ce ar trebui să înțeleagă din ea omul care tocmai acum citește aceste gânduri?
– Am meditat ani de zile asupra raportului dintre ”realitate” și ”ficțiune”, din momentul în care, ca director al unei instituții culturale a cărții, am simțit cum ideea de ”ficțiune” devine peiorativă (și asta chiar în cadrul unor programe ”Phare”, la care am participat).
M-am simțit dintr-o dată exclus din lume. Toată strădania mea inutilă, un fel de hobby, care reprezenta pentru mine singurul sens al vieții ce mi s-a dat. Mi-am exprimat disperarea față de sacrificiul, devenit inutil într-o lume prea pragmatică, a atâtor scriitori, plasticieni, muzicieni, actori, balerini, printr-un singur șir lung de eseuri publicate în decurs de aproape treizeci de ani, în revista ”Orizont”, apoi în cărți și în câteva reviste literare din Franța, Spania, Serbia și Germania. Talentul nu e boală, ci un har.
Continui să cred până la capătul zilelor că blestemul e, de fapt, insensibilitatea celorlați.
– Se citește foarte puțin. Sunt păreri care anunță dispariția creației literare pe suportul de hârtie, că se mută totul în virtual. Ce intuiți că urmează? Se mai pot recupera măcar o parte din cititori?
– Da. Nici măcar ziarele nu se mai citesc mai jos de titluri. Bombardamentul informației închide orice șansă măcar a răsfoirii unei cărți, la care se adaugă și milioanele de cărți aflate la limita dintre știință și filosofie, religie, sociologie, medicină, care se apropie încet de tot de ficțiune.
Palierele destinate lecturii s-au diversificat enorm, iar cititorii, câți mai sunt, accesează și internetul, dar mai mult pentru informații. A recupera cititori e un fel de utopie, dacă n-au primit lecția de la școală sau de acasă.
– La ce lucrați?
– La ficțiunile mele. Acum, îmi permit să fac asta chiar și numai pentru sufletul meu, după ce am terminat, cu câțiva ani în urmă, ”Traversarea cercului”, un șir de șapte romane – ipostază a trecerii noastre prin lume.
Ca replică la ultimul volum al filosofului Harari, se va numi, poate, ”21 de zile”… Poate.
