Daniel Funeriu, despre himerele din educație: încotro vrem să mergem?
Invitat, pe 15 noiembrie, la Universitatea de Vest din Timișoara, în cadrul seriei de evenimente ”Conectați la Viitor”, Daniel Funeriu, fostul ministru al educației, a prezentat auditoriului triunghiul himeric în care se reflectă, din punctul său de vedere, vulnerabilitățile învățământului românesc.
Sub genericul ”Himere în educație”, prelegerea lui Daniel Funeriu a evidențiat trei aspecte nevralgice ale unui sistem înfrânt de lipsa de viziune a decidenților: dinamica socială în educație, ierarhizarea universităților și digitalizarea învățământului.
CITEȘTE ȘI: Instituirea Sistemului integrat de monitorizare a traficului rutier pe drumurile publice – miercuri, în ședința de guvern
”Suntem într-o eroare de cadraj: nu punem subiectul la locul lui”, a conchis Daniel Funeriu, care, în eșafodajul expunerii sale a pornit de la prelegerea profesorului savant Ștefan Procopiu despre himerele din științe, susținută în deschiderea anului universitar de la Iași, în 1933.
Încotro vrem să mergem?
Educația e ca o melodie: dacă vrei să obții un cântec de succes, trebuie să știi să armonizezi notele muzicale, să le pui acolo unde trebuie. Fiind în plin proces de reformare a sistemului de învățământ românesc, e greu de anticipat un rezultat fericit bazat pe direcții himerice. Iar pentru a găsi răspunsurile potrivite, care să completeze spațiile lipsă din acest uriaș puzzle care este educația, e nevoie de întrebări bune.
”O reformă printr-o lege este o reformă eminamente administrativă. Schimbă, dăm niște acte și gata, am făcut reforma. Cred că asta este fals. Suntem umpluți, în fiecare zi, cu discuții, de exemplu: Depolitizăm sau nu depolitizăm?
Descentralizăm sau nu descentralizăm? Cum se intră la liceu? Cunoștințe sau competențe? Șase la sută din PIB sau nu șase la sută din PIB?
Și sunt o serie de subiecte, care ne par extrem de importante, dar urmărind aceste lucruri, scăpăm din vedere esențialul.
Degeaba încercăm și cheltuim foarte multă energie pentru a găsi soluții la aceste probleme dacă nu ne întrebăm și dacă nu stabilim, o dată pentru totdeauna: încotro vrem să mergem?
În primul rând, atunci când facem o reformă, vrem să facem o schimbare care să fie așezată pe un soclu moral, solid sau vrem să mergem înspre o schimbare de tip conțopopist?
Vrem un sistem care să fie bazat pe exigență sau vrem un sistem laxist? Vrem un sistem care să fie bazat pe autoritate intelectuală, comportamentală și morală a profesorului sau vrem un sistem care să fie bazat pe autoritatea părintelui și a copilului-lege?
Vrem universități care să fie axate pe crearea de excelență sau vrem universități care să fie un vag serviciu social care dă diplomă oricui are chef?
Vrem un sistem în care să avem profesori de top sau vrem un sistem în care să-i avem profesori pe cei care nu pot să facă nimic altceva?
Vrem echitate ridicând nivelul celor de jos sau scăzând nivelul celor de sus?
Vrem ca școala să fie un transfer de cunoaștere solid sau vrem să ne ocupăm cu transferul de soft skills?”, au fost câteva dintre întrebările ridicate de Daniel Funeriu, care a recunoscut că nu a reușit pe deplin să facă ceea ce și-a propus din poziția de persoană publică, ca ministru, dar că încearcă, acum, din postura de persoană privată, investind în dezvoltarea unei platforme educaționale, care oferă suport autorizat.
Cum putem face din învățare un reflex social?
”Cred că ceea ce ne lipsește este să facem din educație o dinamică societală”, a afirmat Daniel Funeriu. ”Auziți tot timpul că educația este serviciu public.
Eu cred că educația e ceva mai mult; dacă vom reuși cu toții să facem din educație o dinamică societală, atunci învățarea va fi un reflex social. Vreau să fac o referință istorică aici.
Când Guttenberg a inventat imprimeria, lumea vestică era într-un entuziasm renascentist. Fiind în acest stadiu, lumea vestică a folosit fabuloasa invenție a lui Gutenberg pentru a disemina cunoașterea.
La început, în biserici: s-au imprimit biblii, în germană, pentru că înainte lumea auzea predicile în latină, și această fabuloasă descoperire a permis ca omul de rând să aibă din ce în ce mai mult cunoaștere. În anii ’90, a apărut internetul.
Când a apărut internetul, am crezut că o să fim toți super deștepți. Gata, avem acces la toate informațiile!
Dar din păcate, internetul, în opinia mea, a prins lumea vestică într-o situație în care noi căutam divertisment.
Și astăzi, vedem că folosim internetul mult mai mult pentru divertisment decât pentru cunoaștere. Am văzut un articol în care scria că traficul internet e de zece ori mai mare pentru pornografie decât pentru cercetarea medicală.
Cred că e important să reflectăm cum putem să folosim incredibilele instrumente pe care le avem pentru a face din învățare un reflex social? Țin minte, de când eram copil, un lucru pe care l-am învățat de la bunica mea: învață, pruncule, că ce-ai în cap nu-ți ia nimeni!
Asta înseamnă că educația este o dinamică socială. Abia atunci când la nivel societal avem această dinamică, vor avea un sens ordinele de ministru”.
Himera ierahizării universităților
În ultimii ani, societatea românească și-a îndreptat atenția cu precădere spre mediul preuniversitar, acesta fiind leagănul formării individului adult.
Dar în goana spre performanță, comunitatea educațională a început să compare merele cu perele, omițând să ia în considerare elementele diferențiatoare. De aici, până la mediul academic dornic să își evidențieze potențialul, nu a fost decât un pas.
”În fiecare an apar: topul Shangai, Meta Ranking-ul nu știu care…. Asta este o himeră. Când vorbim de ierarhizarea universităților, căutăm indicatorii de performanță, celebrii IC6…
Această ierarhizare a universităților este exact ca povestea celor șase învățați din Indostan, care erau orbi. Ei încercau, orbi fiind, să descopere ce este elefantul.
Primul dintre ei care s-a apropiat de elefant i-a atins burta și a zis: <A… e un zid!>.
Al doilea i-a atins fildeșii și a zis că e o suliță. Al treilea i-a atins trompa și a zis că e un șarpe.
Al patrulea i-a atins glezna și a zis că e un copac. Al cincilea i-a atins urechea și a zis că e un ventilator.
Al șaselea i-a atins coada și a zis că elefantul e o funie. Iar concluzia pe care o tragem, similară dacă ne uităm la ierahizările universităților, este că fiecare avea bucata lui de dreptate, dar în ansamblu cu toții greșiseră.
Cu toții vorbesc despre un elefant pe care nu l-au văzut niciodată. Opinia mea este că exact așa este și cu ierahizările universitățile. Am să vă dau un alt argument.
Universitatea din Arad are un buget de 0,01 miliarde de dolari pe an.
Stanford are 6,6 miliarde de dolari pe an. Vă rog să-mi dați 6,6 miliarde de dolari pe an și vă fac cea mea tare universitate din Europa în Ciarda Roșie!
Privind aceste cifre, e aberant să punem într-o ierarhie universități atât de diferite. Este exact ca și cum ai căuta un cântar pe care să poți să cântărești și țânțarii și elefanții.
Faptul că ești pe locul ”ț” și Harvard pe locul ”1”, asta nu înseamnă că nu contezi. Pentru acei tineri cărora o universitate de provincie le-a schimbat viața, universitatea aceea e mai importantă decât Harvard-ul. Să nu fim atât de radicali, atâtde inconștienți în a ne compara cu ceea ce nu este comparabil. (…)
Ce înseamnă calitate în educație? Când iei copii de 6 și îi duci la 7 sau când iei copii de 9,80 și îi duci la 9,85? Când vorbim de universități trebuie să fim foarte atenți și să definim care este misiunea fiecăreia.
Pentru că dacă Universitatea din Arad sau din Târgu Jiu sau de oriunde altundeva încearcă să facă concurență Universității Harvard, vă spun: opriți-vă! În schimb, dacă face ceea ce știe să facă poate să fie foarte utilă.
Acest sistem universitar este un sistem cu 15 elefanți și 16.000 de țânțari. Majoritatea studenților lumii sunt la aceste universități mici.
A da o importanță exagerată acestor ierarhizări cred că este o greșeală și o cheltuială inutilă de energie. În loc să ierarhizăm universitățile, este foarte important să le clasificăm. Atunci când faci o evaluare a unei universități trebuie să te întrebi: cu ce scop o fac?
Evaluez UVT ca să o compar cu Harvard? Îți pierzi vremea. Evaluăm cu două scopuri: să ne îmbunătățim noi înșine și pentru ca decidenții, cei care au bugetul țării pe mână, să finanțeze fiecare universitate în funcție de misiunea ei proprie.
Ce putem ierarhiza, în schimb, sunt programele de studii: ierarhizăm Dreptul de la Timișoara cu Dreptul de la UBB. Asta devine deja interesant.”
Care este locul educației într-o lume eminamente digitală?
Digitalizarea educației a fost cea de-a treia componentă dezbătută de Daniel Funeriu, în contextul actual. ”Digitalizăm de nu ne vedem!
De dimineața până seara, digitalizăm. Când eram în funcție, discutam despre competențe, să le dăm copiilor competențe-chei…
Digitalizarea era printre ele. Și am întrebat: discernământul este printre competențele-cheie? S-a gândit cineva că pentru generațiile viitoare principala competență va fi discernământul? Să nu dai aceeași valoare de adevăr, în medicină, a ceea ce scrie pe Facebook coafeza de la 6 cu ceea ce spune un profesor de la Harvard.
Pentru prima dată în istorie, cantitatea de informații care vin înspre dumneavoastră este mult mai mare decât capacitatea creierului de a procesa această informație.
Dăm competențe de digitalizare, dar nu ne-am gândit la o competență fundamentală – cea de discernământ. (…) Care este locul educației într-o lume eminamente digitală?
Am să fac un rezumat a ceea ce spune un istoric important, profesor la Stanford, care a scris un articol pe care îl consider fabulos, în 2017 sau 2018, care se numește ”Falsa profeție a digitalizării”.
La nivel societal, într-un mod destul de convingător, ni se spune că digitalizarea este o falsă profeție. Putem face o groază de lucruri, dar ne face mai proști. E mai ușor, îți cumperi bilete de avion, dar nu ne crește IQ-ul. (…)
Noi suntem într-un paradox: fiecare încearcă să digitalize școala, universitatea, amfiteatrul, temele de casă, tot ce vreți, dar la nivel societal, filosofi mari ne spun: ”Aveți grijă!”.
La nivelul școlii ni se spune că a fost un dezastru, dar noi continuăm să digitalizăm. Cum rezolvăm acest conflict? Omenirea nu are acest reflex social al căutării cunoașterii.
Dați o tabletă unui copil și o să vedeți că se duce pe Youtube, nu se va duce să vadă Teorema lui Pitagora.
Cred că suntem într-o uriașă eroare de cadraj: cadrăm subiectul greșit. Învățământul digital în loc de învățământul tradițional e o eroare. Când s-a inventat avionul, el n-a înlocuit bicicleta. În schimb, ne-a deschis noi posibilități.
Dacă vrei să mergi în Australia, iei avionul, nu iei bicicleta. Digitalul împreună cu învățământul tradițional poate să fie o rețetă de succes.
Cred că s-a făcut această eroare de cadraj, pentru că decidenții n-au gândit un lucru simplu: cum învață copiii?
Succesul școlar al unui copil nu o să vină din nimic altceva decât din profesori buni, elevi silitori, disciplină intelectuală, efort constant, respect față de profesor, respect față de elev și o orientare școlară bună.
Cred că avem un număr mic de copii care învață din plăcere, un număr semnificativ de copii învață din obligație și un număr, din păcate, mare de copii nu învață aproape deloc.
Vreau să sparg o idee preconcepută. Se vorbește de calitate în educație. Cred că ar trebui să fim mai modești.
Cred că o școală bună e o școală care transferă o cantitate mare de cunoștințe. Cum învață copiii în online? Pentru cei care învață din plăcere, nu se schimbă mare lucru.
Eventual, vor avea mai mult timp să învețe ceea ce îi interesează. În schimb, când încluim față în față cu online-ul, numărul celor care învață din obligație va scădea, pentru că nu mai există presiunea din jur, iar cantitatea de înformații pe care o vor primi va fi mai mică.
Iar cei care nu învață aproape deloc – din păcate, numărul lor va crește și li se va transfera mai puțină cunoaștere. În schimb, dacă avem online împreună cu învățământul tradițional, avem șansa să creștem numărul celor care învață din plăcere, pentru că unii dintre cei care învață din obligație sunt expuși la noi tehnici, li se prezintă lucrurile mai atractiv.
Dacă găsim metoda corectă de a amesteca învățământul online cu învățământul față în față, cred că poate să fie o rețetă de succes”.
