Cum a ajuns un timişorean, stabilit în Spania, de la ajutor de bucătar și muncitor în construcții la actor de succes

Cum a ajuns un timişorean, stabilit în Spania, de la ajutor de bucătar și muncitor în construcții la actor de succes

Se spune că „Banatu-i fruncea!”. Expresia este interpretabilă în multe contexte, însă când vine vorba despre Florin Oprițescu, fără îndoială unul din cei mai talentați actori contemporani din diaspora (și nu doar din diaspora) cu care România se mândrește, această expresie are mai mult sens decât ne-am putea închipui.

Născut la Timișoara pe 21 septembrie 1979, emigrează în Spania la doar 20 de ani. Povestea lui e aparent cea a unui român plecat la muncă în străinătate și, într-un fel, așa și este. Doar că povestea lui Florin nu se rezumă la atât…

Atunci când conjunctura i-a devenit nefavorabilă, a știut să se reprofileze într-un mod uimitor, lucru ce avea să-i schimbe viața radical din punct de vedere profesional și nu numai. Vă las să-l descoperiți și voi pe Florin Oprițescu (alias Vlad Dragic, cum e cunoscut printre spanioli), într-un interviu oferit publicaţiei România Expres, un ziar cu precădere pentru românii din Spania.

Monica-Maria Săcăcean: Bună, Florin! Era nevoie de izolarea asta ca să ne găsim în sfârșit timp pentru acest interviu, după mai bine de doi ani de când vorbim despre el. Mulţumesc! 😁

Florin Opriţescu: În primul rând, eu vreau să vă mulţumesc, ţie si echipei ziarului România Expres, pentru atenţie şi interes. E plăcerea mea să am acest interviu cu voi.

M.M.S.: Aș vrea să ne întoarcem la începuturi și să ne spui care a fost motivul pentru care ai ales să emigrezi acum 20 de ani și de ce în Spania?

F.O.: Pentru asta e nevoie sa derulez timpul înapoi cu câţiva zeci de ani, mai exact pe vremea când aveam 20 de ani. Locuiam la acea dată în Timişoara, eram anul II la Universitatea Politehnică din oraş şi urmam şi cursurile private ale Facultăţii de Vameşi din Timişoara. Cu toate acestea, simţeam greutăţile vieţii şi nu întrezăream un viitor strălucitor, ca să nu mai spun că era o plictiseală la nivel general care mă făcea să tânjesc după o altfel de viaţă. Astfel am început să caut o cale de a pleca din ţară.

Situaţia economică a familiei mele era una modestă, deşi nu ne lipsea strictul necesar, însă doream să fac ceva mai mult pentru mine şi familia mea. De la vârsta de 10 ani, când părinţii mei au divorţat, am crescut cu mama, bunica şi sora mea, cu 4 ani mai mică. Tatălui meu i-a păsat mai puţin de noi, până într-acolo încât nici pensia alimentară nu o plătea. Acestea erau condiţiile în care mă aflam atunci când mi s-a oferit posibilitatea să-mi schimb locul natal pentru frumosul oraş Barcelona.

Aveam un prieten ce trăia acolo cu soţia lui (mai bine zis, supravieţuiau) şi el mi-a întins o mână de ajutor. Tot el a fost şi cel care mi-a găsit primul loc de muncă, ajutor de bucătar într-un restaurant renumit, unde am lucrat aproape 6 ani și, tot datorită lui, am shimbat pensiunile în care trăiam cu chiu cu vai, lăsându-mi ultimii bănuţi ce-i aveam pe un apartament, într-un orăşel lângă Barcelona, numit Santa Coloma de Gramenet.

Trăiam puţin cam înghesuiţi în acel apartament, uneori şi 8 persoane, şi cam la fiecare câteva luni plecau unii şi veneau alții. Aşa erau vremurile pe atunci, fiindcă era greu să găseşti un loc stabil în care să îţi permiţi să locuieşti singur. Cu ocazia asta vreau sa-i mulţumesc prietenului meu Mircea Miclea şi nevestei lui Cristina Miclea pentru ajutorul dat. Aşa au fost începuturile mele în Spania…

Tot cam în acea perioadă, la câteva luni de când lucram în acel restaurant, am cunoscut-o pe nevasta mea şi ne-am mutat împreună în alt apartament în centrul Barcelonei. După un an ne-am şi căsătorit şi au venit pe această lume copilaşii noştri: un băieţel şi o fetiţă.

Continuarea interviului, pe romaniaexpres.com

Foto: RoBarna


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns