– Sunteți, în prezent, coordonatorul de joc și căpitanul echipei de handbal SCM Poli Timișoara, și component al lotului național. Când ați făcut primii pași pe semicerc?
– Mie mi-a plăcut handbalul de mic, mă uitam cu mama la televizor la meciuri. Aș fi vrut să învăț acest sport, dar la Buziaș, de unde sunt eu, nu aveam un profesor sau un antrenor de handbal.
Doar când a venit, la noi în oraș, doamna Lili Cojocărița și a făcut echipe de juniori, am putut să-mi îndeplinesc visul de a deveni jucător de handbal.
Am venit apoi la Timișoara, la Liceul Sportiv și astfel am pășit pe acest drum al sportului de performanță.
– În afară de Poli, la ce echipe ați mai jucat?
– La cele din Reșița și Bacău. În vară am fost la un pas să plec la Constanța, dar am renunțat și am rămas, pe mai departe, la Timișoara.
Suntem în Liga I, în prezent pe locul al optulea din 14 echipe. Pe plan intern, vrem să prindem play-off-ul, iar în competițiile externe să intrăm în grupele EHF.
– Iar la echipa națională ce obiective sunt?
– Suntem într-una dintre grupele de calificare pentru Campionatul European, alături de Belarus, Polonia și Serbia.
Am jucat, până acum, cu Belarus și Polonia, câștigând ambele meciuri, așa că suntem optimiști că ne vom califica la Campionatul European.
– Antrenorul echipei naționale de handbal a României este Xavier Pascual, fostul antrenor al Barcelonei. Ce a adus nou în metodele de pregătire tehnicianul spaniol?
– Disciplină și profesionalism în tot ceea ce face. Pregătește foarte bine meciurile și dă sarcini clare jucătorilor.
– Sunteți, ca lot național masculin de handbal, urmașii unor jucători ce au câștigat, să nu uităm, patru titluri mondiale. Mai pot spera iubitorii handbalului masculin din țara noastră la medalii mondiale, olimpice?
– Trebuie să fim realiști și să ne dăm seama că, la modul în care se joacă astăzi, noi nu putem emite pretenții la medalii, putem doar spera să ajungem la ceva rezultate de referință.
Handbalul masculin de acum e total diferit față de cel jucat atunci când echipa României a cucerit titlurile mondiale. Uitați-vă cum joacă Franța, Danemarca, Germania și ce jucători au.
– Revenind la meciurile echipei SCM Poli Timișoara, unul dintre cei mai fideli spectatori și suporteri este fetița dumneavoastră.
– Da, o aduc părinții mei. Ei vin la meciuri de la Buziaș și, înainte de a ajunge la sală, trec să o ia și pe ea.
– O veți încuraja să urmeze un sport?
– Dacă va dori, cu siguranță. Dar deocamdată, la cei patru ani ai ei, e prematur să spun pe ce drum va merge.
Am și un băiat, în vârstă de aproape un an. Să mai crească puțin, și își va însoți surioara la meciuri.
– Vorbind în dublă ipostază, de sportiv și de părinte, de ce e important sportul pentru dezvoltarea unui copil?
– Un sportiv duce o viață disciplinată, știe – pentru că merge în cantonamente – să se gospodărească singur.
Un sportiv e sănătos și, învățând să aibă respect față de adversar, învață astfel să-i respecte pe cei din jur. Recomand sporturile de echipă pentru că, astfel, un copil învață cum e să depindă de alții și cum să se bazeze pe coechipieri. Iar părinților care, din varii motive, nu își îndrumă copiii spre practicarea unui sport, le sugerez să-i scoată pe aceștia la joacă în aer liber, în fiecare zi.
– Ați regretat vreodată că ați ales sportul de performanță?
– Nici un moment. Viața de sportiv de frumoasă, cu multe satisfacții, chiar dacă, pentru a face performanță, sunt necesare și sacrificiile. Dar merită!
