Casa cu numărul 65…
E o zi toridă de început de august în Temereşti. Au trecut cinci veacuri şi un pic de când vatra asta este ştiută. E tăiată în două de o şosea asfaltată, un şir de case arătoase însoţesc drumul principal care urcă uşor, iar din loc în loc se desprinde câte-o uliţă pietruită. Ca mai în fiecare localitate din zona de deal, pretutindeni sunt pomi, prunii predomină, care, în acest an, sunt chinuiţi de rodul pe care nu-l pot duce.
Populaţia, din 1912, se află într-o continuă scădere. Faţă de îndepărtatul an, acum a ajuns la jumătate: sunt 480 de locuitori. Casa cu numărul 65 e uşor de găsit, este prima, pe stânga, după ce înaintezi pe o uliţă lăturalnică. I-am aflat povestea, cât să-mi stârnească interesul de reporter preumblat în zonă, de la scriitorul Ion Căliman, dascălul prea ştiut în Ţara Făgetului, unde lasă, prin timp, urme, ca un spirit dăruitor ce este.
Gazda de acum a casei cu numărul 65 se numeşte Mircea Sturza. E un om tânăr, cu umor fin, dacă scapi nuanţele, nu prizezi la poantă. Este profesor, a absolvit două facultăţi, Teologie şi Facultatea de muzică, specialitatea dirijat coral. Şi, să fie rânduială-n toate, şi-a dat doctoratul în muzică bisericească.
Din 2014 predă la Liceul Teoretic „Traian Vuia” din Făget. Dar, în fiecare sâmbătă şi duminică, negreşit, se duce la Giroc. Aici dirijează corul bisericii ortodoxe, din anul 2004, de pe vremea când era elev la liceul pedagogic. Merge la concursuri şi festivaluri cu Corala Giroceana, pentru că dirijatul rămâne locul unde el simte că stăpâneşte cu bucurie întregul.
– Mă aflu printre norocoşii care au avut şansa de a-şi transforma pasiunea în meserie, zice.
– Şi, când lipsiţi, ce se întâmplă cu, dar nu-mi duc vorba până la capăt că el, mereu atât de liniştit, răspunde:
– Nu le spun că plec şi stau cuminţi, mă aşteaptă!
Acum este vorba de ce se petrece în gospodărie la fiecare sfârşit de săptămână, când lipseşte de acasă. Sigur nu lasă totul de izbelişte, are păsări, găini, raţe, curci, iepuri de casă, patru porci, patru cai. Mai de curând, şi un mânz. Caii sunt visul lui din copilărie. Nu-i pune la lucru, numai cât să-şi facă treburile gospodăreşti, să aducă nutreţul, mai mult face turism local. Are o trăsură, de toate deţine patru, specială, fiind într-o veche colaborare cu Cercul de Turism de la Margina.
– Mă autogospodăresc. Mă ajută şi părinţii, care mă vizitează, ei sunt la Timişoara, lămureşte situaţia!
– Nu e greu cu atâta gospodărie?
– Nu mă întind încât să îmi ies din confort! Munca fizică este reconfortantă după orele de la şcoală! Dimineaţa, mă frec la ochi şi, până să ajung la animale, mă trezesc, zice cu umor…
– Aveţi la liceu elevi talentaţi la muzică?
– În geraţiile trecute, erau. Acum, nu!
Profesorul are rezultate şi cu şcolarii, într-un dulap, crezi că este făcut special pentru acest scop, păstrează simbolurile ce îi răsplătesc pe câştigători. O amprentă asupra evoluţiei sale, recunoaşte, şi-a lăsat Diodor Nicoară, fost dirijor al Filarmonicii din Timişoara. „Vecinul de peste deal, de la Margina”, mai dă un amănunt!
– Ce-mi spuneţi despre tradiţiile din Temereşti?
– Prea puţin, satul s-a modernizat. Am reuşit să fac şi aici un cor, am instruit pe cineva să îl conducă.
În casa asta s-a născut mama lui, doamna Mariana. Celălalt fiul al doamnei şi al domnului Ionel Sturza, soţul, este medic şi profesor universitar. Numai mezinul nu le-a adus, până acum, moştenitori. Este, încă, singur. Rămâne atras de satul bunicilor, unde, an de an, în vacanţe, el şi fratele se mutau la Temereşti.
„Aici mi-am făcut şi creşa, cum am spus, m-a crescut bunica.”
Casa este mare, e formată din două corpuri, curtea interioară este plină de flori, aşezate cu gust, întreţinute, farmec sporit şi de pereţii văruiţi în alb, impunători. Şi camerele, opt la număr, sunt la fel, nu vezi fir de praf, stau mereu primitoare. Casa e ridicată de bunicii materni, Petru Marcu şi Viorica. Petru a fost paznic de noapte la o întreprindere din zonă, iar nevasta a ţinut de gospodărie, au adunat bani, plus animalele vândute, şi au ridicat mândreţea de casă.
Nepotul, Mircea, nu a putut să părăsească locul. Fără el, sigur s-ar fi înstrăinat strânsura ori, mai rău, ar fi fost acaparată de pustiu. Afecţiunea nepotului pentru bunicii materni se percepe uşor, se simte-n poveste şi, să nu închei oricum, îl îndemn să-i descrie.
– Bunicul a fost un bărbat înalt, mai slăbuţ, însă cu fibră, era domol şi avea o notă de umor discret. Tăcea, dar când vorbea, o zicea bine…
– Aţi moştenit vreo trăsătură de la el ?
– Dragostea de pământ şi pentru acest loc! Bătrânii din sat spun că eu seamăn cu fratele bunicului, Ion, şi el pasionat de animale. A murit pe front!
– Să nu o uităm pe bunica…
– Nuuu! Ea ne-a crescut, aici am făcut creşa, am spus, tocmai de asta o numim mama. O femeie ideală dintr-o casă. Mai mică de statură, roşie în obraji, mult mai vorbăreaţă decât bunicul. Ne făcea toate poftele în vacanţă! Amândoi erau credincioşi, duminica – noi, eu cu fratele, voiam să dormim mai mult, eram obosiţi, că nu ne menajau – ne trezeau şi mergeam la biserică.
Vreau să văd, şi gazda, tânărul profesor Mircea Sturza, nu mă refuză, ocolul. E larg, un grajd cu vechime, însă exact ce trebuie, adăposturi pentru păsări, acum sunt lăsate în libertate, cuştile iepurilor, caii pasc nu departe, mai puţin iapa ce abia a fătat un mânz, locul unde se păstrează furajele e plin cu nutreţ proaspăt, cele patru căruţe, o şa pusă la scut, harnaşamente, ocolul este larg-larg, aşa cum l-au lăsat bunicii materni, Petru şi Viorica Marcu. El îl ţine în rânduială, cu aceeaşi fire iubitoare de pământ şi pentru loc!
Aici este casa cu numărul 65 din Temereşti!
