„Băjiocura am moștenit-o de la bunicul meu”, spune Petru Chira, poetul în grai bănățean

– N-am mai fost în Chișoda de zece ani. E mult schimbată.

– Da. Și în bine.

– Sunteți un chișozean autentic, dar și un simbol, măcar pentru cine pune preț pe creație.

– Aici m-am născut, am crescut și trăit.

Nu mi-am părăsit nici măcar strada, nici locuința, doar în cei doi ani de armată și când am fost în delegație, cu serviciu.

Am umblat mult, topometrist fiind de profesie.

Nici măcar nu am avut în intenție să-mi părăsesc vatra.

– Scriind atâta despre sat, dacă ar fi, la o adică, să-l caracterizați pe bănățean, cum l-ați prezenta?

– Fălos, după aia e lăudăros și la urmă îi băjiocuritor. Aici nu-l întrece nimeni.

Eu fălos n-am de ce să fiu, nici lăudăros n-am pentru ce, asta da, băjiocura am moștenit-o de la bunicul meu.

Deși nu avea prea multă școală, era înzestrat cu un umor dă te punea jos. Filozof, nu altceva.

– De curând ați împlnit optzeci de ani. Nu-i arătați. Vivacitatea dumneavoastră dusă așa, mai molcom, și la vorbă și la pas, e admirabilă.

– Așa se vede? Cu picioarele mă pot duce la cursa de 10.000 de metri, dar „farurile”, și-i bai, m-au lăsat!

– Nu-mi plac tristețile, vă vreau cel din ”Cotărița cu duminici”, excelentul volum de epigrame, apărut acum zece ani. Când și cum v-ați apucat de scris?

– Mie, să fiu sincer, mi-a plăcut să citesc de mic. De la cinci ani am știut literele de tipar. Scrisul l-am învățat abia în clasa a doua, foarte greu am deprins tehnica scrisului.

Prima încercare de a publica a fost la ”Universul copiilor”, era în 1947, aveam nouă ani.

Jumătate era poezia mea, cealaltă a lui Ștefan Octavian Iosif. Mi-a apărut la rubrica ”De vorbă cu cititorii”.

Taică-meu a cumpărat vreo douăzeci de exemplare și s-a lăudat la toată lumea cât e de fain și de talentat feciorul lui.

Dar adevăratul debut a fost cu epigrame, în 1966, la rubrica din ziarul local de atunci, ”Drapelul roșu”, ținută de către Ion Dumitru-Tetu.

Când a văzut că sunt chișozan de-al lui, s-a bucurat.

– Scrieți cu aceeași dăruire, succesul este cunoscut, epigramă, poezie dialectală, poezie modernă. Unde vă simțiți cel mai… acasă?

– În epigramă. De 28 de ani sunt membru în ”Gura satului”, longeviva emisiune de la Radio Timișoara.

În primul an, în fiecare duminică, a trebuit să prezint, alături de Marius Munteanu, Ionel Iacob Bencei, Viorel Boldureanu, Ion Olaru,Virgil Șchiopescu.

Atunci, în fiecare săptămână trebuia să produc măcar trei noutăți.

Am început mai greu dar, ulterior, m-am perfecționat.

– Aveti, cred, ca orice autor, o epigramă preferată?

– Da.

– Sunt gata să o ascult.

– Femeilor, se numește.

Dacă ai femei în față/ Cugetă o treabă adâncă/ Numai una îți dă viață/ Celelalte ți-o mănâncă.

– Să ieșim bine din acest punct, mai adăugăm că mizăm pe umorul doamnelor și domnișoarelor care vor citi interviul.

– Epigrama asta a ajuns universală!

Vreau să vă arăt întreg, la activitate mă refer, și sunt destule de evidențiat. Prin urmare, selectiv, redau: prezent în 25 de antologii, șapte volume în colaborare – epigramă, poezie în grai, parodie, poezie modernă și satirică.

– Sunteți generos, mulțam.

– Nu trebuie, continui. Nouă volume de autor, câteva zeci de premii, membru al Cenaclului Ridendo din 1980, al Uniunii Epigramiștilor din România…

– S-a adunat ceva… Uite-mă și fălos!

– Recent ați lansat volumul de poezie în grai, ”M-or murit lăudătorii” .

Pentru punerea în temă a cititorilor, cu ceea ce însemnă acest volum, dar și să înțeleagă ce faceți pentru istoria literaturii din vestul țării, am să citez din criticul literar Cornel Ungureanu, președintele Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România, prezent la lansare.

– Da, m-a onorat cu prezența.

– ”Poetul Petru Chira ne-a dat șansa să rămânem acasă” , ”Un om de primă mână, cum a fost și Marius Munteanu. Doi poeți în grai veritabili”.

Am redat, domnule Chira, aceste afirmații și ca o răsplată, meritată, dar și să rămână.

-Îi mulțumesc. Din Chișoda mea m-au însoțit doar poetul George Lână, bunul meu prieten, și un consătean.

Revenind la aprecierile domnului Ungureanu, mi-au picat bine, însă cât să te mai bucuri la optzeci de ani.

Dacă îmi spunea cineva asta la treizeci de ani, săream în sus, ca orice bănățean fălos.

Rămânând la poezia în grai, din câte văd eu, nu-i în pericol, cum se mai spune uneori.

Aici mai sunt speranțe. Nu se termină nici cu Marius Munteanu, nici cu mine, nici cu Iacob Bencei. Mai rău stăm la epigramă, Cenaclul Ridendo e pe cale de dispariție.

Cel mai tânăr membru are… șaptezeci de ani.

-Vorbiți-mi și despre familie.

-Am o fiică, stă cu mine în curte, și un fiu, trăiește în Caraibe, sunt bunic și străbunic.

– Cum ați vrea să încheiem dialogul?

– Cum credeți dumneavoastră…

-Insist, vă fac această favoare, un dar la optzeci de ani.

– Să fie sănătate la toată lumea.