Totul este pe ce drum te trimite soarta. Unul din adevărurile cărţii semnate de părintele Petru Drăghicescu
Ziua se dusese bine către amiază când am ajuns, pentru prima oară, în parohia sa, la Toracu Mare, din Serbia. L-am identificat uşor, nu doar prin ţinuta ireproşabilă, pe preotul paroh Petru Drăghicescu. Ci din modul în care stăpânea, cu dărnicie, mai fiecare amănunt. În ceasurile rămase, trebuia să se petreacă o seamă de activităţi, care aveau menirea să fixeze, în timp, o bornă.
Însoţeam un grup din Săcălaz, format fiind, preponderent, din membri grupului coral „Armonia”, dirijat de domnul Liviu Vasiu. Un om admirabil. Prin buna măsura ce o pune în mai fiecare demers. Musafirii, un fel de-a spune, erau umblaţi des pe acest drum, Săcălaz-Toracu Mare. Mai exact din 1765-1767, de când Maria Thereza a colonizat acest loc cu români din Săcălaz. Atunci s-a luat hotărârea ca aproape de canalul Bega să fie înfiinţată vatra satului de-acum Toracu Mare, care, iată, poate fi văzut şi astăzi!
Mai reţin din cartea publicată de părintele Petru Drăghicescu:” Când vorbim despre cei care au lăsat totul în Săcălaz şi au luat drumul strămutării, ne gândim la faptul că aceştia au luat în carele trase de boi tot ceea ce nu au putut lăsa. Şi anume: credinţa în Dumnezeu, Preotul (Gheorghe Popovici) şi clopotul.”
Aflaţi că de atunci au trecut exact trei veacuri şi jumătate! Câtă viaţă, sub semnul imperturbabil al istoriei! O propunere: un urmaş din Săcălazul de azi, pentru a întregi partea sentimentală fără de care adevărul istoric ar fi prea arid, ar trebui să-şi caute, la Toracu Mare, un strămoş. Pe bărbatul care a străbătut, cu familia lui cu tot, în şirul de care, drumul până la Torac.
Părintele Petru Drăghicescu are şi acestă deprindere, dusă în pragul de sus al responsabilităţii, de a întregi adevărul. Stare de-acasă, e născut în Bogâltin, cărăşan fiind. Cartea este dorinţa de a lăsa martor, un preţios dar, un semn celor care vor să-şi ştie rădăcina. Trăitorilor de pe ambele părţi ale hotarului, uniţi fiind de rostirea, oricând şi dintotdeauna, aceleaşi limbi: română.
Mai notează, mărturisindu-se, părintele: „De menţionat este că am avut parte timp de 18 ani de slujire în Banatul sârbesc, timp în care am împlinit misiunea preoţească prin multe realizări: reorganizarea Corului de bărbaţi „Armonia”, acesta fiind datat în 1891, înfiinţarea Corului de femei „Armonia” , în anul 1999, am făcut reparaţii exterioare, cât şi interioare, am renovat casa parohială, am clădit sala pentru pomeni şi activităţi bisericeşti, montarea geamurilor la biserică, montarea unei troiţe din granit în hotarul Toracului Mare, cu sprijinul şi contribuţia familiei Giulvez Viorel şi Elvira. (…) Amintesc faptul că am înzestrat Parohia cu 41 jugăre de pământ arabil, prin donaţia lui Şuştrean Viorica, din Florida, SUA. Am contribuit la reparaţiile şi picturile din parohia Toracu Mic,Ecica, Sărcia şi Incaid…”
E o simplă înşiruire, aridă – nu ţine de nicio alegere- dintr-o mulţime de întâmplări adevărate din care se ivesc, inevitabil, mulţumiri şi bucurii, mai mici ori mai îndestulătoare. Şi nu e vorba doar de firea omului, depinde la ce se raportează el şi care îi este miza! Dacă, desigur, are!
Este vorba, se-nţelege, despre misiunea unui preot şi viaţa comunităţii. Cartea are titlul „Ortodoxia românească în Banatul sârbesc: Jurnal de slujire preoţească”. E însoţită de aprecierea câtorva înalte feţe bisericeşti! Părintele Petru Drăghicescu, după 18 ani, s-a întors acasă. Acum slujeşte la Parohia Ortodoxă Română „Viile Fabric” din Timişoara.
O poveste mai rară, unde personajul dintâi nu este preotul, ci o comunitatea de români care trăieşte, chiar dacă nu departe de casă, cu inima, adesea, cotropită de dorul de rădăcină. Şi pentru asta ar trebui să citiţi din cartea părintelui Petru Drăghicescu, sigur ar fi îndeajuns, cuvântul rostit în sfântul lăcaş în ziua de 31 iulie, 2011, când el se despărţea de tot ce zidise, cu comunitatea, în aproape două decenii!
CITEȘTE ȘI: Dan Negru: Acum, în decembrie 2024, mi-e teamă. Decembrie ’89 n-a fost degeaba!
Mai aflaţi că, numai dacă vă ajută răbdarea, clopotul plecat din Săcălaz cu trei veacuri şi ceva în urmă, a obosit. Acum tace! Din dangătul lui s-au hrănit câteva generaţii. Încă o dovadă că-n toate există un început şi-un sfârşit.
Totul este unde te prinde soarta şi pe ce drum te trimite!
