Despre rolul și importanța pădurilor în asigurarea calității vieții nu este cazul, sperăm, să mai insistăm aici: lucrurile sunt, dacă nu întotdeauna bine cunoscute sub aspect profesional și științific, cel puțin intuite de majoritatea cetățenilor.
Însemnătatea fondului forestier și, în general, a prezervării cadrului natural este recunoscută, la nivel declarativ, și de către autoritățile de la toate palierele – probleme apărând, ca și în alte domenii, ”doar” atunci când vine vorba de aplicarea în practică a grijii pentru natură. Dacă, pe ansamblu, starea fondului forestier și de vegetație asimilată din țara noastră are parte, deja, de problemele specifice ”primului val de agresiune” (începând cu defrișările excesive, aflate încă la limita dintre capacitatea de regenerare naturală și restrângerea ireversibilă, și terminând cu apariția unor elemente invazive, de natură să modifice lent, dar în profunzime calitatea fondului natural), la scara județului Timiș se poate vorbi, de peste două generații, de o situație de ”cod portocaliu”.
Un județ cu profil ”pleșuv”
Potrivit cercetătorilor de mediu, pentru condițiile macrogeografice ale țării noastre, ponderea optimă a sistemelor forestiere și asimilate se situează între 40 și 60 la sută din suprafața administrativă. România se află deja, cu suprafețele împădurite, de livezi, vii și vegetație densă lacustră, la limita de jos a acestui interval, fapt care se reflectă deja în acutizarea fluctuațiilor climaterice (atât de bine puse în evidență și în această vară toridă) și în scăderea capacității mediului înconjurător de a neutraliza factorii de poluare primară.
Cu excepția județelor din arealul Bărăganului, care au de suportat povara unei ”grele moșteniri” istorice în acest domeniu, doar Doljul (pentru partea sa sudică, semideșertică) și Timișul se situează în zona de ”cod roșu”, în care intervențiile de reconstrucție ecologică sunt tardive, dar încă mai pot produce efecte benefice. În cazul Timișului, evoluția din ultimii 15 ani este de natură să dea o rază de speranță, nu însă să și risipească temerile.
Astfel, față de situația moștenită la începutul mileniului III (în care a intrat cu un fond forestier ceva mai mic de 103.000 de hectare), pădurea timișeană a crescut modest, până la puțin peste 105.000 de hectare, mai ales pe seama regenerării naturale (care a depășit, din fericire, în estul teritoriului, volumul de exploatare) și doar într-o măsură simbolică prin reîmpăduriri sau constituiri de perdele forestiere. Vegetația de tip mlăștinos, viile și livezile (acestea din urmă, reduse la aproape jumătate față de situația existentă în urmă cu 25 de ani, dând semne de vizibilă revigorare în ultimul cincinal, mai ales în estul teritoriului și în colțul de nord-vest) adaugă și ele circa 20.000 de hectare – dar chiar și așa, nu reușesc să corecteze profilul ”pleșuv” al celui mai întins județ din țară, care, cu cele doar 14 procente de teritoriu ”donate” naturii, față de un necesar de circa 30-35 la sută, are, deloc surprinzător, parte de suferințe eco-climaterice din ce în ce mai frecvente.
Pusta, zona cea mai suferindă
Zona cea mai suferindă din acest punct de vedere este, fără îndoială, câmpia joasă din jumătatea de vest a județului – așa-numita pustă timișeană. În vreme ce jumătatea estică a teritoriului administrativă, ce-i drept, dominată de un relief colinar și montan, beneficiază de un fond forestier și asimilat suficient de aproape de cota optimă, pusta are parte de o zestre ecosistemică de sub șapte procente. Contribuția acestei stări de fapt la acutizarea fenomenelor meteorologice excesive (în primul rând inundațiile majore alternând cu perioade de secetă severă) a adus această situație critică în atenția inginerilor de mediu încă de acum jumătate de secol, dar progresele înregistrate în acest interval au fost mai degrabă modeste.
Totuși, ele există, iar cel mai important dintre ele este faptul că aici se concentrează cea mai mare parte a ariilor clasificate (și, cel puțin teoretic, protejate) ca rezervații naturale. peste trei sferturi din cele 6.612 de hectare ale celor 17 rezervații naturale majore din județul nostru se concentrează în pustă – începând cu cele 3.158 de hectare de pe teritoriul timișean (dintr-un total de 17.166) ale Parcului Natural ”Lunca Mureșului”.
Și aceasta, și Pădurea Cenad (279 de hectare), dar și cele două ecosisteme mlăștinoase protejate (Satchinez și Murani, însumând 436 de hectare) sunt fie păduri propriu-zise, fie zone de vegetație de densitate comparabilă cu cea forestieră. Nu același lucru se poate spune despre rezervația ornitologică de la Beba Veche, cu ale sale 2.187 de hectare (care-și are, desigur, rolul său specific), sau despre alte rezervații mai mici, și ele prețioase în sine (precum sărăturile de la Diniaș), a căror contribuție la fondul de reglare ecosistemică este foarte redusă.
