Sufletul bun și speranța își dau mâna la cumpăna vieții

Auzim, din nefericire din ce în ce mai des în jurul nostru, de oameni diagnosticați cu cancer, cumplita boală numită, deja, „maladia secolului”. Și gestionăm, fiecare după puterile lui, aceste vești, unii exprimându-ne, pentru bolnavi și aparținători, gândurile de compasiune și încurajare, alții preferând doar o tăcere discretă, menită a nu intra prea mult în intimitate.

Noi, oamenii obișnuiți, nu ne confruntăm zilnic cu astfel de vești. Însă, pentru medicii care consultă și lucrează cu acești bolnavi, fiecare zi și fiecare nou caz reprezintă niște provocări profesionale, dar și sufletești. Și, la un moment dat, unii simt nevoia să le trateze nu doar suferința fizică, ci să ajute și în alt mod acești oameni atât de loviți de soartă, prin diferite forme de terapie.

„Totul a început în urmă cu zece ani când în secţia de Radioterapie-Oncologie, unde lucram ca medic specialist radioterapeut, a fost angajat un psiholog clinician fără experienţă. Eu terminasem formarea în psihodramă clasică moreniană și împreună am organizat primul grup de terapie la care participau pacienţii internaţi în secţie” așa am deschis discuția cu dr. Anca Croitoru, șeful secției de radioterapie a clinicii „Oncohelp” din Timișoara.

Absolventă a Universității de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara, promoția 1997, dr. Anca Croitoru și-a efectuat rezidențiatul în medicină nucleară, ulterior alegând radioterapia. Este medic specialist din 2007 și, din 2012, medic primar. În 2007 a absolvit și o a doua specializare, de psihoterapeut.

„Iniţial ne-am gândit la posibilitatea combinării a două metode terapeutice: art-terapia şi psihodrama. Am început cu art-terapia, pentru că nu aveam un spaţiu adecvat pentru studioul de psihodramă, ne întâlneam în sala de mese a spitalului, şi pentru că grupul de bolnavi era iniţial unul deschis.

Grupul astfel înfiinţat a fost numit „Curcubeul”. Am funcţionat în acest mod circa doi ani, după care ne-am „legalizat” şi am înfiinţat „Asociaţia Împotriva Cancerului Timişoara” un ONG al cărui preşedinte eram şi care avea ca scop lupta împotriva cancerului, sprijinirea şi susţinerea post-terapeutică a bolnavilor de cancer şi a aparţinătorilor acestora, promovarea drepturilor fundamentale ale bolnavilor de cancer din România şi susţinerea accesului neîngrădit, egal şi nediscriminatoriu la metodele de prevenţie, tratament şi îngrijire.

Asociaţia noastră este integrată oficial în “Federaţia Asociaţiilor Bolnavilor de Cancer” din România din 2009. Contactele cu activiştii şi beneficiarii altor organizaţii şi asociaţii de profil, cu prilejul întâlnirilor neoficiale sau al conferinţelor şi congreselor, ne-au făcut să înţelegem că nu există în ţară specialişti cu experienţă în psihoterapia bolnavilor de cancer, chiar dacă am întâlnit teoreticieni în acest domeniu”.

În decembrie 2010, Asociația a obținut o sală foarte încăpătoare în cadrul spitalului, „o oază” la dispoziţia pacienţilor, fie pentru cei internaţi în spital, fie pentru cei care termină tratamentul şi care din punct de vedere psihic sunt „abandonaţi”, dar şi pentru aparţinători şi chiar pentru personalul medical.

În prezent, activităţile desfăşurate în Centrul de zi sunt: terapie de grup cu pacienţii, terapie de grup cu aparţinătorii, cu personalul medical, terapie prin joc cu copii minori din familiile pacienţilor, art-terapie, kinetoterapie cu pacientele diagnosticate cu cancer la sân, atelier de creaţie, cursuri deschise pe tema educaţiei pentru sănătate, cursuri de nutriţie, atelier de fotografie.

„Mai întâi de toate socializăm, ne împrietenim şi învăţăm să fim acolo pentru celălalt. În cadrul terapiei prin artă folosim exerciţii simple de stimularea introspecţiei, ca de exemplu povestea numelui, urmată de o activitate prin care ne putem descoperi resursele, apoi pictăm. Ideea e că omul în timpul tratamentului avea nevoie de multe ori să-şi descopere resursele proprii, dar şi să-i descopere pe cei din jurul lui.

De exemplu, am avut un pacient care avea senzaţia că nu are pe nimeni alături, că este singur, şi atunci am făcut o activitate în care trebuia să se gândească la 15 persoane care l-au ajutat în ultimele luni, fie şi numai că i-au cumpărat o pâine, şi să scrie pe o listă numele lor. Scria 20, şi atunci realiza că nu este singur, se simţea mai bine, moralul îi creştea.

Alegeam lucruri simple. Le spuneam să deseneze un obiect, o floare şi să ne mărturisească de ce-i aminteşte: un bolnav a desenat lalele, că îi aduceau aminte de vremea când era copil şi trăia la ţară, o perioadă a vieţii fericită pentru el; o altă doamnă a desenat o floare pe care o primise de la copilul ei, acesta fiind, pentru ea, persoana cea mai importantă. Diferența dintre art-terapie și terapia de grup este aceea că terapia de grup se face pe termen lung, trebuie să aibă continuitate și după încheierea tratamentului oncologic, ceea ce înseamnă că este necesar ca bolnavul să fie din Timișoara și să se poată deplasa singur, în vreme ce art-terapia se adresează strict momentului prezent, fiind menită să ajute pacientul să-și descopere resursele pentru a trece cu bine peste perioada de tratament”. Cel mai vârstnic pacient a avut 86 de ani, iar cel mai tânăr, doar zece. „În grup sunt și copii, numiți cu afecțiune «copii grupului», care au crescut de mici aici, sau chiar s-au născut în timp ce părinții lor erau, deja, alături de noi”.

„Boala asta e o încercare foarte mare. Nimeni nu știe cum să reacționeze și nimeni nu e pregătit să treacă prin așa ceva”, spune, despre „maladia secolului”, medicul Anca Croitoru.

„Mulți bolnavi, după ce trec printr-o astfel de încercare, și-au schimbat viața în bine. Au învățat să îi aprecieze pe cei din jur, să se iubească pe ei. În general, oamenii devin mai valoroși după ce trec printr-o astfel de experiență.

Transformați sufletește ies din această luptă și aparținătorii. Să știți că lor le este mai greu, pentru că bolnavul e axat pe tratament, dar aparținătorul se află într-o continuă panică. El trebuie să fie și persoană de suport, și cap limpede”.

Munca și disponibilitatea sufletească nu rămân, din partea bolnavilor, nerăsplătite. „Eu le dăruiesc, dar ei îmi dăruiesc şi mai mult. Nu există bucurie mai mare decât aceea de a-i vedea că sunt bine, că merg înainte cu fruntea sus, că visează în continuare, că sunt sănătoşi fizic şi psihic.

Am primit multe cuvinte de mulţumire de la pacienţi, de la persoanele din grup, pe care îmi place să-i numesc prieteni şi cred că cel mai frumos «mulţumesc» este că şi ei mă consideră PRIETENUL lor”.
Alături de colegele sale, Claudia Bocoiu, Ileana Truică și Speranța Munteanu, Anca Croitoru va derula și pe mai departe aceste activități împreună cu bolnavii diagnosticați cu cancer. „E la un moment dat o confuzie de roluri.

Eu ar trebui să limitez ca și medic relația cu pacientul la un nivel profesional. Dar, ca psiho-terapeut, intri într-o altă sferă și, într-adevăr, au existat situații când a fost foarte greu să separ lucrurile.

Dar ceea ce fac alături de colegele mele ne aduce o satisfacție sufletească foarte mare, pentru că acești bolnavi, pacienții noștri, au mare nevoie de a fi împreună, de a aparține unui grup, de a vorbi despre ce li se întâmplă. Iar noi suntem aici pentru ei”. Sufletul bun și speranța își dau mâna la cumpăna vieții…