Băiatul care timp de 17 ani a locuit pe stradă și casă i-a fost gara din Lugoj, s-a făcut mare. Acum vestește cuvântul lui Dumnezeu.
Câți dintre copiii străzii răzbesc în viață, câți nu merg pe calea drogurilor, alcoolului, depravării și tâlhăriei… ce mamă lasă un copil de 8 ani în gara din Timișoara?! Ce polițiști plimbă un copil de 8 ani prin secțiile de poliție timp de o săptămână și, până la urmă, îl aduc tot în gara din Timișoara?! Este incredibil ca, într-o țară civilizată, să nu-ți pese! Și cu toate astea se întâmplă… s-a întâmplat în 1990, în plină iarnă, când un băiețel de 8 ani a venit cu mama lui în gară și s-a trezit singur:
„Și acum îmi amintesc cât am plâns, cât mă uitam în toate direcțiile să vină mama, credeam că eu sunt de vină că m-am rătăcit… am plâns mult… parcă acum a fost, dar m-am ferit de rele. După o perioadă m-am pus pe tren și cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la Lugoj. Aici am avut înțelegere, am dormit într-un loc călduros lângă centrala termică. Oamenii îmi dădeau de mâncare, îi ajutam la bagaje. A fost greu, nu pot descrie, am stat aproape 2 ani și în gară la Caransebeș, dar eu am avut încredere în bunul Dumnezeu că mă va ajuta și așa a fost”, spune Emil Constantin.
Mânca din mila oamenilor, căuta în gunoaie ca să supraviețuiască, erau zile și zile. Când a primit primul borcan cu supă caldă a izbucnit în lacrimi de fericire, era după mult timp de când era pe străzi.
Povestea sa este impresionantă nu pentru că a reușit să răzbească printre nedreptăți, ci pentru că are și acum o seninătate în vocea și modul său de viață, de a lua lucrurile așa cum sunt, încât este un exemplu de viață pentru cei care, deși au de toate, se plâng așa de ușor de orice:
„Mi-am dorit întotdeauna o familie! Mama, am înțeles mult mai târziu, că mă făcuse cu altcineva și tata nu m-a vrut. Avea acasă 10 copii și numai pe mine m-a înstrăinat. M-am dus la ea acum adult și nu m-a putut privi în ochi, nu a vrut să-mi ofere niciun răspuns. I-am spus că nu sunt supărat pe ea și că o iubesc oricum, pentru că Dumnezeu îmi dă dragostea și puterea să iert”, a spus Emil.
În gară toată lumea îi spunea Marius, pentru că el, la acea vreme, nu mai suporta numele de Emil Constantin pe care mama sa i-l dăduse:
„Uram tot atunci, inclusiv numele meu. Am vrut să mă cheme Marius și așa mă cunoaște toată lumea în Lugoj. Să știți că lumea a fost bună cu mine, după un timp. Dacă la început am luat bătaie constant în special de la polițiști, după un timp toate bisericile m-au ajutat. De la Biserica Greco-Catolică am casa unde stau în chirie și Biserica Baptistă m-a preluat în comunitatea sa. Nu am școală, nu am făcut nicio clasă, nu am știut să citesc și am învățat din Biblie, e cartea mea, e viața mea și pastorul Olariu mi-a fost tată. Tot ce sunt astăzi îi datorez lui și lui Dumnezeu”, a spus Emil.
