Un fost profesor la școala pentru surdomuți din Timișoara este singurul care aude suspinele adulților cu deficiențe de auz sau vorbire.
„Aproape patru decenii, i-am învățat o meserie. De la ei am învățat să vorbesc prin semne și să păstrez permanent contactul vizual. Am predat mecanică și am pregătit strungari, lăcătuși, tinichigii… Erau foarte buni meseriași, iar fabricile din Timișoara erau în trecut pline de elevii noștri. Majoritatea, după doi-trei ani de la absolvire reveneau în școală pentru a le spune bobocilor unde lucrează, ce fac și cât câștigă. Erau mândri! Apoi, după Revoluție, au plecat primii… După ce a căzut industria, a căzut și viața lor. Nu știau să tragă sfori și erau ușor influențabili. În prezent sunt șomeri sau vând pixuri prin trenuri. Mă mai întâlnesc cu ei pe stradă și îi văd că se chinuie”, spune Gheorghe Moldovan, omul care s-a ambiționat ca pe banii proprii să scoată câteva cărți centrate pe lumea în care semnele sunt mijlocul de comunicare.
De la meseriași, la debil mintali
Gheorghe Moldovan a activat din 1972 și până în 2010 la una dintre cele cinci școli din țară dedicate persoanelor cu deficiențe de auz și dificultăți de vorbire.
”Se numea Școala Profesională Specială nr. 2, unde veneau elevi din toată țara. Elevii erau repartizați la nivel național, lucru care nu s-a mai făcut după revoluție, astfel că pentru a avea un număr suficient de elevi au fost acceptați și cei debil mintali”, spune timișoreanul.
Istoria bate prezentul
Prin anii 2000, când unitatea școlară primise numele ”Gheorghe Atanasiu”, Gheorghe Moldovan a început să caute documente și fotografii legate de începuturile învățământului pentru surdomuți.
”A început să mă pasioneze. În 2007, pe cheltuiala mea am publicat <<Începuturile învățământului special în Timișoara>>, iar în 2010 – la 125 de ani de la înființarea școlii -, cu finanțare de la consiliul Județean Timiș, a apărut <<Istoria învățământului bănățean pentru surdomuți>>. Ulterior am realizat cu Emilia Hauszar, reeditarea și traducerea primei cărți de logopedie tipărită în România, scrisă în limba maghiară de Roboz Jozsef. În România, nu mai exista nici un exemplar editat în 1900, însă am găsit unul la biblioteca din Szeged”, precizează Gheorghe Moldovan.
Timișoreanul a publicat, recent, cartea ”Literatura surdologică în România Interbelică”, cuprinzând atât lucrările de specialitate, cât și manualele școlare, beletristica și periodicele.
”Fata m-a susținut financiar. Am scos 30 de exemplare, în cea mai mare parte donate gratuit mai multor biblioteci din țară”, spune Gheorghe Moldovan.
Recviem pentru Karl Schäffer
Timișoreanul este atât de atașat de ”lumea surzilor” încât, în anul 2012, la 100 de ani de la decesul lui Karl Schäffer, fost director al școlii pentru surdomuți din Timișoara la începutul anilor 1900, a ținut o slujbă de comemorare.
”A fost un Recviem, cum se spune la romano-catolici, care a avut loc la aceeași biserică din Iosefin, unde a fost depus sicriul și la aceeași dată, în 19 mai. Am fost doar eu și soția, și ea fostă profesoară la aceeași școală”, adaugă Gheorghe Moldovan.
În fiecare an, de Ziua Morților, timișoreanul aprinde o lumânare la mormântul lui Karl Schäffer, cel care spunea, în urmă cu peste un secol, că ”legea îi pedepsește pe cei ce aduc prejudicii semenilor lor, dar nu ia măsuri contra celor care îi privează pe surdomuți de educație”.
Incununarea carierei unui om dedicat meseriei, unui adevarat dascal. In cei 10 ani in care am fost colegi a fost un exemplu pentru mine, sotia mea si alti profesori mai tineri. Felicitari, nenea Gigi!