Membrii comunității sârbe din întreg Banatul prăznuiesc astăzi, potrivit rânduielii creștinilor ortodocși de rit vechi, Ajunul Naşterii Domnului, moment al îndătinatului ceremonial al aprinderii Badnjak-ului, stejarul ce simbolizează lemnul adus lui Iosif şi Maicii Sfinte pentru a încălzi peştera în care s-a ivit pe lume pruncul Iisus.
Și pentru ruși și ucraineni, seara zilei de astăzi prefațează Crăciunul. Pe stil vechi, acesta se sărbătorește în fiecare an pe 7 ianuarie, calendarul iulian (vechi) fiind decalat cu 13 zile față de cel oficial, pe care Biserica Ortodoxă Română l-a adoptat la 1 octombrie 1924.
Înainte de Hristos existau două sisteme de calculare a timpului unui an: unul al egiptenilor – care era mai corect, dar nici el perfect – de 365 de zile, altul, al romanilor, care era de 355 de zile. Anual, rămânea însă o diferență de timp de zece zile între aceste două sisteme și chiar între fiecare dintre ele și calendarul solar. După această constatare, s-a simțit nevoia de îndreptare a lor și a punerii lor în acord cu calendarul ceresc. Astfel, împăratul roman Iulius Cezar, în anul 46 î.Hr., adopta sistemul de calcul egiptean, sistem care s-a numit „calendarul iulian”. Acest calendar a fost folosit de întreaga creștinătate, timp de 15 secole. Și tot de calendarul iulian s-au servit și Sfinții Părinți la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), la calcularea datei Paștilor.
Întrucât între calculul calendarului iulian de 365 de zile și șase ore și cel al calendarului solar de 365 de zile, cinci ore, 43 minute și 46 secunde rezultă anual o diferență de 11 minute și 14 secunde, s-a ajuns după 330 de ani la un decalaj de trei zile (cu cât a rămas în urmă calendarul iulian). Astfel că, în vremea Sinodului I Ecumenic, echinocțiul de primăvară se afla la 21 martie în loc de 24 martie, cât a fost în anul 46 î.Hr., când împăratul Iulius Cezar a îndreptat calendarul. De atunci, Sinodul a luat ca punct de plecare în calcularea datei Paștilor ziua de 21 martie, data acelui echinocțiu de primăvară.
Specialiștii astronomi au constatat că, și după aceea, din 123 în 123 de ani echinocțiul de primăvară retrogradează cu o zi. Acest lucru fiind remarcat de-a lungul secolelor, învățații vremii – în Răsărit ca și în Apus – au sesizat faptul și au propus conducătorilor Bisericii îndreptarea calendarului, pentru că tabelele pascale nu mai corespundeau cu ziua lunii pline astronomice.
La 24 februarie 1582, Papa Grigorie al XIII-lea a făcut o reformă, suprimând zece zile din calendar, astfel încât data de 5 octombrie a devenit 14 octombrie. De atunci, calendarul s-a numit „gregorian” sau „stilul nou”. Cu toate că în anul 1923, la un congres ținut la Constantinopol, cele mai multe Biserici Ortodoxe au hotărât să renunțe la calendarul iulian și să-l adopte pe cel gregorian, data Paștilor se calculează încă pe baza primului, în care echinocțiul de primăvară are loc cu 13 zile mai târziu. De aici neconcordanța cu data Paștilor din Biserica Catolică.
Între timp, s-a constatat de către astronomi că și între calendarul gregorian din 1582 și cel astronomic există o diferență anuală, diferență care, la 3.500 de ani, ar face ca și calendarul gregorian să rămână în urmă cu o zi și o noapte. Calendarul ortodox, îndreptat în 1924, va ține seama și de acest aspect.
Biserica română, făcând parte din rândul Bisericilor Ortodoxe, n-a purces singură la adoptarea calendarului gregorian, odată cu oficializarea lui de către Stat, în 1919, ci abia după Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol din 1923, care a decis indreptarea calendarului și în Bisericile Ortodoxe, prin suprimarea diferenței de 13 zile cu care calendarul iulian rămăsese în urma celui îndreptat (adica 21 martie în loc de 8 martie unde ajunsese calendarul iulian).
Data echinocțiului de primăvară de la 8 martie, la care ajunsese calendarul iulian, este adusă la 21 martie, corespunzând calendarului solar, cum stabiliseră Părinții de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325). Calendarul iulian îndreptat la Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol va deveni mai corect decât cel gregorian prin adoptarea unui nou sistem al anilor bisecți, adăugând o zi în plus din patru în patru ani, când luna februarie va avea 29 de zile în loc de 28.
Prin aceasta, în calendarul ortodox îndreptat, diferența dintre anul solar și cel civil este redusă – prin modul de bisectare – până la un minimum de 2,02 secunde (anual), care face ca abia după 42.772 de zile calendarul (îndreptat) să mai rămână în urmă cu o zi și o noapte. Calendarul îndreptat, întrebuințat de aici înainte de ortodocși, se va numi neo-iulian sau constantinopolitan.
La Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol (1923) n-au participat, însă, toate Bisericile Ortodoxe autocefale sau naționale. De aceea, îndreptarea calendarului adoptată aici a rămas să fie introdusă de fiecare Biserică Ortodoxă la data pe care o va crede potrivită, pentru a nu da naștere la tulburări.
Din 1924, convinse de necesitatea îndreptării calendarului, cele mai multe Biserici Ortodoxe au adoptat acest calendar, după cum urmează: Patriarhia Ecumenică de Constantinopol (1924), Patriarhia Antiohiei (1924), Patriarhia Alexandriei (1928), Arhiepiscopia Ciprului (1924), Biserica Greciei (1924) și Biserica Ortodoxă Română (1924), socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sărind peste cele 13 zile cu care rămăsese în urmă calendarul iulian, Biserica Gruziei, Biserica Ortodoxă din Polonia (1924), Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia (1951), Biserica Ortodoxă din Finlanda (1917, cu aprobarea Bisericii Ruse), Biserica Ortodoxă Bulgară (1968).
Au rămas, totuși, câteva Biserici Ortodoxe cu calendarul iulian neîndreptat, ca: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusă și Biserica Sârba, precum și mănăstirile din Sfântul Munte Athos, cu excepția Vatopedului, care se numesc „pe stil vechi”, pentru că prăznuiesc Paștile și toate sărbătorile după vechiul calendar.
Imagine de arhivă
