„Acesta a fost visul meu dintotdeauna”. Dialog cu Oana Căliman, studentă la Universitatea Ewha, Seul, Coreea de Sud

„Acesta a fost visul meu dintotdeauna”. Dialog cu Oana Căliman, studentă la Universitatea Ewha, Seul, Coreea de Sud

– Ai făcut o alegere cu care ai surprins iremediabil.

– Da, este adevărat. Mai puţin pe cei apropiaţi, care îmi ştiau dorinţa!

– Dorinţă devenită, după câţiva ani, o principală preocupare.

– Când vrei ceva cu adevărat, se ştie, străduindu-te, ajungi unde-ţi propui. Uneori, din păcate, nici asta nu este de-ajuns. Eu am reuşit şi acum nici nu mai contează toate câte au fost.

– Cum ai reuşit, fără să ai vreun sprijin, să înveţi limba coreeană?

– În perioada liceului, fiind atrasă, fireşte, am muncit pe măsură. Ca majoritatea celor pasionaţi de o limbă străină, dar fără un suport, am izbutit ascultând muzică. După absolvirea Politehnicii la Timişoara, împlinind demersurile necesare, am fost admisă la Universitatea Ewha din Seul, în Coreea de Sud.

– Dintotdeauna te-au chemat depărtările? Cum, de unde şi până unde ai ales acest ţinut?

– Mi-a plăcut limba, am căutat şi asimilat tot mai multe amănunte despre această ţară, unde sunt de doi ani. Şi vă mărturisesc, o spun cu sinceritate, mă simt ca acasă, cum se zice curent. Să mă fac înţeleasă, fiind în anul al doilea de Masterat, după absolvire aş dori să rămân acolo. Coreea de Sud pentru mine este locul potrivit!

– Mai sunt studenţi români în Seul?

-Din ce cunosc eu, doar o fată, Denisa Rus, din Cluj-Napoca. La anul îşi începe şi ea Masteratul.

– Ştiu că şi acolo sunt probleme, rată mare la şomaj, parcă un mai pronunţat consum de alcool, pe fond depresiv şi, din această nedorită pricină, cei descumpăniţi recurg, din păcate, la gesturi extreme!

– Da, sunt şi probleme, ca peste tot de altfel. Această ţară e în continuă dezvoltare. Eu sunt convinsă că mă descurc, vorbesc fluent, am certificatul lor de limbă, se numeşte Topik, nivelul patru din şase. Acolo totul este de un perfecţionism fără cusur. De la mâncare, şcolarizare, sistem bancar…

– Ai întâlnit români în Seul?

– Da, lucrează ori sunt şi ei la studiu. Însă sunt foarte puţini!

– Cred că, la început, cu toate celelalte ce ţin de acomodare, integrare, o problemă a fost şi mâncarea!

– M-am obişnuit forte repede, o găsesc foarte gustoasă, dulce-picantă, exact pe gustul meu.

– Cum ai defini firea coreeanului, luat cu viaţa lui de fiecare zi, partea mai uşor vizibilă?

– Ei muncesc din greu şi petrec din greu! Îi apreciază pe europeni, adaptează unele lucruri, chiar şi în arhitectura locului, combină tradiţionalul cu modernul.

– La cât timp ajungi pe acasă?

– Într-un an şi jumătate am venit de două ori. Când mă voi angaja, se reduc oportunităţile.

– Înainte de a începe dialogul, cât am mai vorbit una, alta, mi-ai spus că ai hotărât să te stabileşti acolo. Ce zice familia, eşti singură la părinţi, din câte ştiu şi, când întreb, mă gândesc la bunicul patern, dascălul şi scriitorul Ion Căliman, stăpânit de un acut sentiment familial, dar şi profund ataşat, faptele sale împlinite prin ani o dovedesc, de locul de baştină!

– Familia mă susţine. Acesta a fost visul meu dintotdeauna!