Un sat, unul fălos, situat aproape de Timişoara. O uliţă, încă neasfaltată, altminteri largă şi, mai ales, practicabilă, cel puţin atâta vreme cât afară e cald.
O primăvară – aceasta care, în Banat, se grăbeşte să devină vară, ca fata la măritat. Copii. Destul de mici, de şase-şapte anişori, dar vorbăreţi.
Dacă tot am de aşteptat vreo zece minute acolo, în stradă, vreau – nu vreau, le aud conversaţia. Pentru că e chiar o conversaţie în lege, şi încă una suficient de… profundă cât să-mi atragă atenţia.
„M-am plictisit de Europa. Eu, când o să fiu mare, o să mă mut pe un alt continent”, spune unul dintre puşti. „Unde?” “În Asia! Dar o să am nevoie de un partener. Ce zici, vii cu mine?” „Vin! Ba mai bine nu vin, că tu o să te plictiseşti iarăşi şi o să pleci şi o să mă laşi acolo”.
„Atunci facem altceva. Facem o Asie, o Asie mare chiar aici, în faţa casei!” „Bine!” Poate că dialogul ar fi continuat mult şi bine. Poate c-aş fi aflat şi cum anume va arăta continentul creat în mijlocul uliţei prăfoase, dacă o voce de adult n-ar fi tulburat reveria celor doi timişeni de-o şchioapă.
O femeie, apărută în buza unei portiţe, strigă după unul dintre băieţi, îndemnându-l să meargă la masă. „Vin imediat”, se aude şi răspunsul copilului care, de îndată, s-a interesat dacă tovarăşului său de joacă nu-i este, cumva, foame. „Tu vrei să mănânci?”. “Nu. Nu-mi trebuie. De ieri seară n-am mai mâmcat”. „Dar să ştii că nu e bine. Mi-a spus mie mama că poţi să şi mori aşa”. “Stai liniştit. Am grijă. Că nu vreau să mor…”
Îi las pe prichindei pe uliţa lor, acolo unde unul, când va fi mare, va aduce o Asie pentru că i s-a urât cu bătrâna Europă. Brusc, verdele primăverii pare a fi mai intens, iar florile cireşilor – mai albe. Poate că ei, cei doi copii, au săvârşit o minune, zugrăvind priveliştea în culorile fantastice ale vârstei lor…
