Secretul unei bunici din Banat

”Tata mă ducea pe umeri, iar alături, mama ducea pe cap cotărița cu de-ale gurii.

Punea în ea mâncare care se putea servi și rece: ciorbă de varză în care a fiert carne afumată, aceasta din urmă fiind oferită separat cu cartofi fierți și dați prin boia. Ca desert, aveam pancove.

La patru în zori plecam la holdă la strâns fânul.

Aveam parcelă lângă pădure. Cât timp ei lucrau, eu aduceam crengi din pădure pe holda noastră. Înainte să încarce fânul, tata punea în căruță crengile pentru foc… Eram săraci”, spune Mărioara Faur, poreclită ”bunica” de sătenii din comuna timișeană Curtea.

Pentru ei, e femeia care păstrează vie dragostea de zona natală și care insuflă generației tinere patriotismul local.

„Aici, în copilărie, m-am încărcat cu energie. Locul ăsta are ceva deosebit. În fiecare an, de 1 mai și 23 august, tata mă ducea cu Mocănița – noi îi spuneam <<trenul mic>> – la Poieni Strâbu, la tabără.

Călătoria era gratuită. Veneau cu noi, călătorii, și muzicanți de la Făget și când poposeam sus făceam picnic, iar ei cântau. Prin 1958, au apărut și micii. Era 0,25 de bani bucata. Părinții erau tineri și, după masă, jucau fotbal, iar noi, copiii, mergeam să vedem mai de aproape tabăra”, povestește Mărioara Faur despre perioada fericită a primilor ani.

Farmecul acelor zile au făcut-o ca, după ce a urmat școala profesională din Turda, să se întoarcă în sat.

”Când era rugă, de Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Popa Iana făcea licitație ad-hoc pentru a alege fata care începe dansul. Părinții băgau banii în plic și sperau că au dat cea mai mare sumă. Când am ajuns și eu mare, obiceiul nu s-a mai ținut. Am mers la școală și m-am întors în sat. Am lucrat la Tomești, la Fabrica de Sticlă, la controlul calității. Cred că tot timpul am avut o latură artistică, dar încă nu am scos-o la iveală”, spune femeia, pe care sătenii o consideră cea mai reprezentativă persoană din sat. Foarte puțini știu însă că aceasta are un secret…

Bunica se joacă cu rimele

În ochii lumii, Mărioara Faur a urmat tradiționalul drum al oricărei fete.

”La 20 de ani m-am măritat și la scurt timp am avut doi băieți. Dar, la 23 de ani, m-am apucat de scris”, mărturisește femeia.

Fire veselă și optimistă, tânără soție și proaspătă mamă, Mărioara Faur a scris, în vara anului 1973, primele versuri… triste, la fel ca toate cele care au urmat.

”Așa îmi veneau. Poate voiam să intru în inima omului, dar mi se părea că nu sunt primită”, spune bunica ajunsă acum la 68 de ani. ”E mult de când tu nu m-ai strâns/ La pieptul tău./ Iar buzele tale fierbinți/ Nu le-am simțit pe obrajii mei./ Zilele s-au scurs în șir/ e mult, mai mult de-o lună/ Dar tu nici semne nu mai dai/ Să fim iar împreună”, sunt câteva dintre versurile scrise de bănățeancă. Zeci de poezii sunt adunate în caiet, iar zilnic, altele li se alătură. ”Cât visează omul! Mi-ar plăcea să mă ajute cineva să îmi public o parte dintre poezii. Îmi imaginez o carte cu coperți albe, cu numele meu pe ea”, divulgă bunica secretul său, pe care l-a ținut ascuns atâția ani…


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns