Scriitorul și jurnalistul Ion Șerban Drincea: ”Cel mai mare lucru în viață este să fii un om bun”

-Eu sunt dintre cei care cred că un scriitor cu o biografie densă este nu doar mai expresiv, ci și convingător. Dumneavoastră, numai privind drumul pe care veniți, aveți o astfel de existență. De la scriitorul care sunteți vreau să știu unde și cum s-a ivit, crescut și împlinit jurnalistul Ion Șerban Drincea?

– Ucenicia mea a început la Porțile de Fier. Acolo am lucrat ca secretar de redacție. Redactor-șef era o doamnă dar, în fapt, cam eu duceam ziarul, pentru că doamna Drăchici, așa se numea, era băgată în politica vremii.

Ziarul apărea săptămânal, vinerea, eu scriam, eu făceam munca tehnică… Aveam doar un fotoreporter.

– Gazetarii mai sunt numiți și istoricii clipei. Știți pe de rost Porțile de Fier.

– Da. Le cunosc foarte bine. Unde se află acum barajul eu am pus piciorul, am mers pe fundul lui. O ocazie rară.

-Ați asistat și la inundarea insulei Ada Kaleh?

– Am trăit și acesl moment. Cunoșteam insula de dinainte, prima oară am ajuns acolo pe la 16 ani. A doua oară, la 18 ani, atunci m-am și îndrăgostit de o fată, o turcoaică. Da, am fost acolo, am scris despre scufundarea insulei.

Am imaginea acelor momente, bubuiturile pe care le facea explozibilul cu care erau darâmate clădiri, ziduri, chiar și moscheia…

– O experiență aparte, dacă nu unică. Mai ales pentru un tânăr gazetar.

– Categoric. Ulterior, se înființase ziarul Viitorul la Turnu Severin. Eu colaboram, mă solicitau să scriu despre construcția hidrocentralei. După un timp am fost angajat ca redactor, căpătasem, deja, experiența necesară unui jurnalist.

Porțile de Fier au rămas o poveste adevărată în sufletul meu. Am scris și un poem, Poarta luminilor, un poem amplu, publicat în volum în 1971, despre care a comentat apreciativ Laurențiu Ulici. Apoi mi-a apărut o carte de reportaj, Orele Porților de Fier, în 1975, la editura Scrisul românesc din Craiova, cu o prefață semnată de cunoscutul ziarist Ilie Purcaru.

După câțiva ani, la ziarul Viitorul fiind, am scris a doua carte de reportaj, Soarele apelor, de la Porțile de Fier II.

– Gazetarul severinean Ion Șerban Drincea cum a perceput evenimentele din Decembrie 1989?

– În ziua mitingului de la București, când s-a întâmplat minunea, ne uitam, era strânsă toată redacția, la televizor. Momente de extremă tensiune, Ceaușescu agitat, vacarmul acela…

Mă străbătea cu intensitate tot ceea ce se petrecea, înțelege sau vedea. ”Fraților, se întâmplă ceva!”, am spus. Toți s-au uitat surprinși la mine.

După aceea, sigur, s-a întâmplat ce s-a întâmplat, ca peste tot. Din acel moment, presa a revenit la rostul ei dintâi. Am editat și condus două publicații, un cotidian și o revistă de cultură.

-Aveți 12 cărți apărute, între care două de reportaj și două romane, celelalte fiind de poezie. Unde vă trage mai mult ața?

-Mă consider mai mult poet. Chiar și în proză se simte starea poetică; nu am putut să mă desprind de metaforă. Mă consider, desigur, și prozator. Și eu recunosc că proza se scrie mult mai greu, trebuie să stai pe scaun multe ore bune…

Poezia e scânteie, o stare…

-Am notat un vers de-al dumneavoastră, desigur, nu e singurul, care îmi place tare mult : ”Pasărea cântătoare din crâng / O aud răgușită în triluri

– Da! Nu-mi amintesc din ce poem este! Eu nu-mi știu poeziile pe de rost.

– E din volumul alfabetocrația gândului.

– Da, da, cea mai recentă carte de poezie, apărută la Editura Brumar.

– Unde fiul dumneavoatră, poetul și publicistul Robert Șerban, este editor. Robert cum a ajuns la poezie?

– … Prin contaminare. Eu de mic l-am luat la cenaclu, la întâlniri cu scriitori, prin librării… Îi plăcea, l-am simțit că îl câștigă atmosfera scriitoricescă.

După aceea, în scret, scria. Mi-am dat seama și am început să-l încurajez. La gimnaziu a avut un profesor de română, și dânsul scria, și avea impresia că eu îi fac poeziile lui Robert. Până într-o zi când le-a dat o temă în clasă și Robert a izbutit un poem foarte bun.

Atunci profesorul-poet s-a dumirit cine este autorul… Manifestându-se astfel, da, l-am încurajat.

-Așa a cunoscut grupul severinean de scriitori, din care făceați parte, Valeriu Armeanu, Victor Rusu, Marius Topan, Ileana Roman, Nicolae Calonfirescu.

– I-a cunoscut foarte bine. Pe Valeriu Armeanu, un poet extraordinar, îl îndrăgea foarte mult când era mic. Îi placea cum povestea. A publicat mai târziu, în volum, un interviu cu Valerică, Gura păcătosului…

– După o viață trăită la Turnu Severin, de câțiva ani v-ați retras la Timișoara. Eu știu motivul și, dincolo de gest, altfel admirabil, văd un sacrificiu de care puțini sunt în stare…

– Am vrut să fim mai aproape și, în egală măsură, de folos copiilor.

– Lui Robert i-ați dat tot ce îi trebuie să fie scriitor. El, la rându-i, tot prin contaminare cu talent, i-a dăruit har și sprijin lui Tudor, fiul său și nepotul dumneavoastră. Care, deja, a scos primul volum, la vârsta de șapte ani.

– Tudor e un copil extraordinar. Este matur, are unele constatări, aprecieri, descrieri surpinzătoare. Cu siguranță a luat și de la Robert bucuria scrisului și a zicerii.

Și tatăl meu versifica, adesea, cu mare ușurință. Nu știu ce va face Tudor, e încă mic. Într-adevăr, semnele sunt bune. El acum dorește să ajungă IT-ist.

– E la modă. Trag cu ochiul la reportofon să văd ce arată și, cu tot regretul, trebuie să ne oprim. Îl las pe jurnalistul Ion Șerban Drincea să facă finalul. În fond, el îl cunoaște cel mai bine pe scriitor …

-Pfuuu. Domnule, cum să încheiem? Cel mai mare lucru în viață este să fii un om bun.


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns