Adun aceste gânduri, întru nostalgie de anotimp şi de vârstă, într-o margine de toamnă a anului 2022, anul în care, la 8 septembrie, prietenul, profesorul, colegul, eseistul, prozatorul, criticul literar şi inefabilul poet Geo Galetaru împlineşte 75 de ani.
Pe cât de exuberant în studenţia noastră, când ne-am cunoscut, uneori boem, alteori înfiorător de contorsionat, singur, serios şi profund, Geo era, şi a rămas, tot pe atât de interiorizat, luminos şi tulbure, totdeauna, şi, de multe ori, „de negăsit” în înfăţişarea metaforică seducătoare cu care îşi înveşmânta poemele şi ne încânta de fiecare dată la tinereştile noastre întâmplări literare.
Peste timp, ca într-o retortă zămislistoare, poetul şi-a păstrat intacte resursele lirice specifice (dominante), ba chiar le-a împlinit (completat) cu unealtă regeneratoare, spre o tot mai sublimă şi personală rostire.
Sărbătoritul la 75 de ani, îmi asum responsabilitatea de a afirma că niciun poet bănăţean nu s-a crucificat, până în prezent, în cuiele inefabile ale poeziei, însângerând crinul, sau nufărul, ori sălbăticindu-se de prea multă puritate, şi nici ademenind statornic xirinxurile simboliste şi expresioniste ale umbrelor de vibraţii şi nuanţe precum autenticul artist al cuvântului care este acest împătimit şi persuasiv născocitor (născător) de inefabil poetic.
De la bun început, trebuie precizat că simbolurile sale florale, crinii, cu precădere, nu sunt mortali, nici dătători de nevroze, ci sunt ivitori de iluzii într-un teritoriu personalizat şi asumat – crinologia. Pare că el, poetul, se încarcă pe de o parte cu semnificative forme ale barocului, virtual purtător de lumină şi noapte, (precum crinul, simbol, paradigmă şi parabolă în antologicul, la propriu, volum Vară de crini, din 2010, purtând un moto, din Constanţa Buzea, adecvat versurilor sale, unduind conotaţii tanatice, „şi poezia e un somn / din care nu te mai trezeşti”), şi, totodată, se descarcă, precum roua (în rană) de mantia telurică, exersând o expurgaţie a sacral-transcendenţei sau o recuperare a stării extatice, în care creator (emiţător) şi cititor (receptor) se întâlnesc, sub umbra măslinilor, într-un alt anotimp al imaginarului.
Imaginar din care poetul şi-a construit în timp un drum şi un destin, trăind într-un anotimp liric fără sfârşit, întrucât poemele sale sunt călătorii lirice spre inima ascunsă, captivă a frumuseţii din noi şi din lume. Fireşte, un anotimp întotdeauna poetic, în care contrariile se domolesc, răzbite, năucite de miracol, de mirajul şi taina magică a verbului doldora de metaforă inovatoare:
„Pe paturi de garoafe, / O răsuflare blând te ajunge / Şi cum să nu strigi / Cu glasul albit de poverile florii, / Şi câte nisipuri mişcătoare / Îţi vor arăta cerul cu lire pierdute?” (Înflorindu-l), sau, din acelaşi poem: „Atât de sfios / Copil cu umerii îndulciţi sub / Mişcătoarele petale, / Vei turna miere în ochiul pământului / Unde fecioarele îşi spală pletele de lacrimi…”
Pe de altă parte, Geo Galetaru este un poet al zămislirilor poetice insolite, nevinovate, ingenue, hieratice uneori, (dar întotdeauna trudnice), ca şi cum s-ar afla sub discreţia înmugurindă a primei Creaţii dintr-un illo tempore al vârstei inocente, dintr-un timp al lipsei de păcate din Edenul primordial, când se naşte Marea Piesă (de fapt, Marea Poezie), într-un anotimp care iese din istorie, dar care repetă Geneza.
Imaginile din poemele sale sunt irizări ale spiritului, ale decantării din cotidianul piericiunii în retortele freneziei creatoare şi, concomitent, cugetătoare, la nivel poetic şi filozofic. Şi care pare că îşi este sieşi suficientă.
Inefabile întotdeauna, niciodată edulcorate, însă, oricât de mult ar fi irigate de epifaniile paradigmatice ale gingăşiei, despovărate de teluric şi de carnal, versurile lui Geo Galetaru emană înrourarea catifelată a şoaptei, ca într-un descântec îngânat precum o litanie: „E mult prea multă rouă / în şoaptă şi zăvorul mult / prea mult e sfânt” (Dincolo de nerostire).
Amintind de imaginea simbol a sufletului-fântână (a matematicianului poet Ion Barbu), din „sărbătoarea lacrimii” se-ncheagă „cumplită dăruire”, ca un fel de rugă de dincolo de cuvânt, de dincolo de nerostire, cum spune poetul: „Ci / din când în când răsar pe cer fântâni” (Dincolo de nerostire); „Într-o reculegere limpezită de / Dovezile sacrificiului pur”, într-un spaţiu al împăcării şi armoniei universale: „Acolo tu îngenunchezi / În tine / Ca într-un cântec încă / Nerostit” (Acolo).
CITEŞTE ŞI: 13 profesii noi apar în Clasificarea Ocupaţiilor din România
„Cântecul poetului” se aşează metaforic în mirajul, în sărbătorescul lumii „cu spaime şi ruguri de rouă în jururi”, meritându-şi (primindu-şi) dreptul în casta hărăziţilor cu talant, adică „dreptul la o nouă rană…” (Cântecul poetului), pentru că actul de a rosti hlamida frumuseţii (inefabilului) pentru el este suprema menire a fiinţei cugetătoare, care poate aprinde şi întreţine miracolele, cum sugestiv se spune în poemul Nevindecabila rană: „şi sărbătorile sângelui vor ţine / veghea în icoană”.
La cei 75 de ani, să-i ţină Dumnezeu harul şi să-i dea sănătate!
Articol scris de Ion Căliman
