Dinastia ispitiţilor şi ultimul moştenitor. Un reportaj de Dumitru Oprişor

Mănăştiurul are, asemeni unei aşezări ivite în inima câmpiei, o stradă lungă şi dreaptă ca o riglă. Din loc în loc, din ea se desprind, lin, altele, nu la fel de lungi, însă tot aşa de largi. Poţi vedea, cu uşurinţă, dintr-un capăt în altul.

Tocmai la o răscruce, cu un veac în urmă, s-a născut un bănăţean ştiut. Pentru cei mai mulţi ca poet în grai. Dar a fost şi un renumit  avocat, delegat titular la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, a mai fost secretarul Adunării Deputaţilor din primul Parlament al României Mari.

Casa lui nu mai este, pe acelaşi loc s-a ridicat alta. E la numărul 190, situată chiar pe colţ, de ceva vreme pe frontispiciu există o placă. Ea aminteşte trecătorului – dacă nu se duce doar cu el şi numai cu ale sale –  de o întâmplare care a avut parte de eternitate: acesta este locul unde,  în 17 septembrie 1879, într-o familie de paori, s-a născut un prunc care rămâne, şi astăzi,  una dintre cele mai cunoscute personalităţi din Ţara Făgetului.

Eternitatea, dacă o forţezi, scrie finaluri jenante!

Pentru cei care vor să se vadă în fotografie şi neapărat în primul rând. De eternitate nu te poţi agăţa, propria dorinţă nu este de-ajuns, poţi genera, cu cât o forţezi mai mult, situaţii hilare. Şi atunci eternitatea te ocoleşte cu înverşunare. Pe placa ce vorbeşte despre George Gârda, cel mai vestit om pornit din vatra Mănăştiurului, şi-a trecut numele şi un contemporan. Într-o zi numele său „a fost răzuit”, spune cineva cu convingerea că a pus adevărul, întreg, în braţele sorţii. În pâlcul de oameni care este de faţă la eveniment, atât de rar într-o comunitate, chiar şi în una mai mare, se află despre modificarea de pe placă, prin răzuire a unui nume. Eternitatea, iată, dacă o forţezi, scrie finaluri jenante!

Dacă George Gârda ar fi văzut momentul, că om cu spirit a fost, se prea poate să fi compus pe loc o poezie despre puţinătate sau, mai rău, ar fi luat izâmbanul (trenul) şi, învins de mâhnire, dus ar fi fost!

Viaţa îşi schimbă repede ritmul

E trecut bine de ora prânzului. Privind strada principală, lungă, care trece şi pe lângă căminul cultural, la numai câteva sute de metri distanţă, viaţa are, sigur, un alt ritm. Zeci de maşini, unele, nu multe, sunt sosite din câteva judeţe limitrofe, stau aliniate. Căminul din Mănăştiur arată impecabil. Reabilitat, mobilier nou, scenă generoasă, câteva spaţii-anexă, necesare, la fel de rânduite. Numai biblioteca nu era la locul ei, poate nu-i venise rândul, un fond de carte, nu tocmai generos, sta  întins pe câteva mese.

Sala de spectacol era plină ochi, cum se spune. Niciun scaun liber, deşi sunt, cred, către o sută şi un pic. Pe holul îngust, în sală, prin preajma scenei, un du-te vino care arăta că fiecare se grăbea să ajungă unde avea ceva de făcut. Trebuia să înceapă un program artistic, cu dansuri populare, interpreţi de muzică populară şi recitatori în grai. Cei mai mulţi dintre cei de pe scenă sunt elevi, mai mici şi mai mari, majoritatea spectatorilor sunt vârstnici şi, printre ei, părinţi care au copii în ansamblu ori sunt prinşi în program. Se desfăşoară, nu este la prima ediţie, Festivalul interjudeţean de poezie în grai bănăţean „George Gârda”. Iată, cel mai ştiu fiu al comunei Mănăştiur nu mai este atât de singur, ca în locul unde i-a fost casa părintească şi tocmai se pusese un semn de neuitare!

Inocenţii nu au trădat niciodată

Să vezi câteva zeci de copii înveşmântaţi în costume populare autentice, destule rămase şi păstrate cu sfinţenie – nu-i cuvânt mare – de la străbunici, simţi că te traversează, când blând, când precum un  fior, timpul. Doar dacă, desigur, pui preţ pe ce priveşti. În ele sunt lăsate, cu inimă darnică, sufletul ţărăncii noastre, care le-a creat şi cusut. Dansatorii copii, observi uşor, au ritm, nici deprinderea nu le lipseşte. Meritul, rar invocat, este al celor care le arată rădăcina noastră! Câţiva din formaţie, se prea poate, vor rămâne ataşaţi de străbunul joc popular şi-l vor sădi în copiii lor, când vor avea, sau în cineva stârnit de ritmurile inimitabile ale cântecului şi jocului nostru popular.

Şi vine rândul recitatorilor în grai bănăţean. Un alt loc unde lăsăm, pentru mai departe, ce ţine de bogăţia lingvistică. Nişte inocenţi, înveşmântaţi în port popular, gătiţi ca de o sărbătoare din mijlocul satului, neaoşi, prin port, vorbă, rostire, gestică adecvată, îţi dau convingerea că încă avem din ce ne ţine şi duce  firea! Să nu ne pierdem urma! Au venit, nu doar că au fost invitaţi, de prin judeţele Timiş, Arad, Caraş-Severin, părinţii investind, dincolo de timp, tot ce presupune plecarea la un drum, uneori destul de lung. Pentru bucuria şi împlinirea spirituală a propriilor urmaşi!

Fiecare a dobândit o diplomă. Ar fi bine ca la ediţiile următoare participanţii să primească şi o fotografie care, se prea poate, ca una dintre ele să se „rătăcească” prin ani şi, aşa, să devină document!

Pe uşa principală, care dă direct spre curtea generoasă a căminului cultural din Mănăştiur, iese o tânără, abia coborâtă de pe scenă. Este îmbrăcată în costum popular şi, privind-o, nu ştii dacă  ţinuta, fără cusur, o pune în evidenţă, sau ea, cu luminozitatea chipului şi atitudinea calmă, atinsă de graţie, dă un plus de farmec straielor, de la opincă până-n creştet. Parcă este ieşită, în plină zi, dintr-o stampă. Tânăra solistă studiază la şcoala populară de artă şi este tot mai mult văzută pe scenă. Îi admir făţiş costumul şi ea, docilă, îi pică bine aprecierea, într-un  impuls firesc de sinceritate, se mărturiseşte:

”Mă bucur că am cântat la mine acasă!” Şi arată că ar intenţiona să continue, dar ceva o reţine. Sau s-a pierdut, de emoţii, cu firea! Chiar dacă a străbătut numai câteva străzi, modul în care şi-a potrivit ţinuta pentru spectacol, impecabilă, rămâne o dovadă că a învăţat ce presupune rigoarea. Tocmai aţi aflat câteva amănunte despre interpreta de muzică populară Beatrice Mitru.

Nu-l cunosc pe bătrânul Nicolae Bacea. Dar ştiu că este unul dintre cei aleşi – rămaşi atât de puţini – să le înflorească, indiferent de anotimp, în vârful degetelor de la mâna mai îndemânatică, un fel de radar al preciziei, armoniei, al plăcerii de a rămâne mult într-un fel de visare, fără să rătăcească şi, cu un ac şi un degetar, să lase la vedere ce numai lor li se arată. Judecând şi cu uitătura şi cu inima. Din ziua aceasta toată viaţa sunt ispitiţi de modele, cusături, culori şi simboluri. Ăsta este meşterul care face toată viaţa, fără să semene unul cu altul, obiecte care, măcar pentru un veac, compun costumul popular.

Intru într-o nemaipomenită, în ziua de azi, poveste. Prin care mă poartă, cu calmul lui odihnitor, din când în când se opreşte cât să tragă hulpav un fum din ţigară, fiul lui Nicolae Bacea, Zaharia Bacea. Unul din cei opt copii ai săi. Toţi au învăţat să stăpânească acul şi degetarul, le-a dat şi fiorul, însă numai  Zaharia lucrează. Face pe comandă cojoace şi opinci. Aşa domol cum este, se duce numai cum ştie el, încet – că doar nu-i nicio grabă, nu? – şi când îşi declară metoda de lucru dintr-o dată devine dârz:

„Eu lucrez cu acul şi degetarul direct pe piele. Trebuie să fie tăbăcită, de miel sau viţel!” Şi se opreşte, se desparte de ţigară cu ultimul fum, sorbit de-a dreptul: „ Poate se mai răspândeşte-n neamul meu meşeteşugul, şi eu am întrerupt, m-am reapucat în 2017”. „Sunt scumpe cojoacele tale?”

Povesteşte cu plăcere, tot fără grabă, vorbeşte la fel de rar,  parcă s-ar uita la fiecare cuvânt. Aflu când, unde şi cu cât a vândut primul cojoc făcut de el. „Au fost bani mulţi!”, zice cu aceeaşi mulţumire. Avea numai cincisprezece ani, era la o expoziţie în Bucureşti, la muzeul satului. „Am şi o poză”, întăreşte şi e sigur că niciunul din băieţii săi, unul student, celălalt licean, nu se va îndeletnici cu acul şi degetarul. „ Aici nu se caută nici cojocul, nici opincile. Comenzile le iau de la mine de la Bistriţa. Şi de la Oradea mai sunt căutat”.

Se duce, în sala de spectacol, nu mai poate sta, a lăsat pe masă pieile pe care coase direct, acele, degetarul… Închei eu povestea. În Tiha Bârgăului, satul Tureac, din Bistriţa-Năsăud, ultimul artizan din zonă, Nicolae Bacea a fost declarat, anul trecut, Tezaur Uman Viu. Când va trece definitiv marea, odată cu el se va stinge o lume!

Poate şi pentru asta, că nu mai sunt comenzi, fiul său, Zaharia Bacea, şi-a pregătit refugiul, s-a şcolit, a făcut facultate, este economist şi acum conduce o firmă cu câteva zeci de angajaţi din Făget.

Se prea poate ca el să fie ultimul moştenitor al dinastiei ispitiţilor, din care fac parte cei care au fost aleşi să le înflorească, indiferent de anotimp, în vârful degetelor de la mâna mai îndemânatică, un fel de radar al preciziei, armoniei, al plăcerii de a rămâne, creator, într-un fel de visare, fără să rătăcească. Şi, cu un ac şi un degetar, să lase la vedere, măcar pentru un veac, ce numai lor li se arată. Judecând şi cu uitătura, şi cu inima!