Carol Telbisz și construcția Timișoarei moderne. 172 de ani de la nașterea unuia dintre marii primari ai orașului

Carol Telbisz și construcția Timișoarei moderne. 172 de ani de la nașterea unuia dintre marii primari ai orașului

La 19 noiembrie 1854 se năștea Carol Telbisz (Károly Telbisz), juristul care avea să conducă Timișoara vreme de aproape trei decenii, între 1885 și 1914, într-o perioadă în care orașul și-a schimbat nu doar înfățișarea, ci și felul de a funcționa. Defortificarea, noile bulevarde, dezvoltarea serviciilor publice, transportul electric, alimentarea cu apă și canalizarea, investițiile în școli și instituții sociale au făcut parte dintr-un amplu proces administrativ care a pregătit Timișoara secolului XX.

Istoria locală are uneori tendința de a pune transformările unei epoci în seama unui singur om. În cazul lui Carol Telbisz, imaginea „primarului care a modernizat Timișoara” are un temei solid, dar merită explicată mai riguros. Iluminatul public electric, de pildă, fusese inaugurat în noiembrie 1884, înainte ca el să ajungă primar, iar marile lucrări de alimentare cu apă și canalizare au purtat semnătura tehnică a inginerului Stan Vidrighin. Forța administrației Telbisz a constat tocmai în capacitatea de a continua ceea ce funcționa, de a construi instituții și de a aduce în jurul municipalității specialiști capabili să transforme proiectele în infrastructură durabilă.

Un jurist de 30 de ani la conducerea orașului

Telbisz s-a născut la Cenad, într-o familie de bulgari bănățeni catolici, cu rădăcini la Dudeștii Vechi. A studiat dreptul la Budapesta și și-a continuat pregătirea la Viena. Un episod mai puțin amintit apare în monografia contemporană coordonată de Samu Borovszky. Mai exact, în 1878, tânărul Telbisz a participat, ca locotenent al Regimentului 38 Mollináry, la campania austro-ungară din Bosnia și Herțegovina, fiind decorat cu medalia de război. După examenul de avocat și o călătorie de studiu prin Europa Occidentală, în cursul căreia a petrecut o perioadă și la Paris, s-a stabilit în 1880 la Timișoara.

A intrat repede în administrația orașului, mai întâi ca procuror principal, apoi ca prim-notar, iar la 9 martie 1885 a fost ales primar. Avea numai 30 de ani. A urmat o continuitate administrativă greu de întâlnit chiar și în epocă. Telbisz a fost reales în 1890, 1896, 1902 și 1908, de fiecare dată în unanimitate, iar mandatul său s-a încheiat abia în 1914, când sănătatea l-a obligat să se retragă.

Marea miză: spațiu pentru dezvoltarea orașului

Cea mai dificilă operațiune a epocii a fost desprinderea Timișoarei de constrângerile vechii cetăți militare. Fortificațiile, porțile și, mai ales, vasta esplanadă supusă restricțiilor de construire împiedicau legătura firească dintre Cetate și cartierele Fabric, Iosefin și Elisabetin. Procesul începuse înaintea lui Telbisz, însă administrația sa l-a dus până la deciziile care au făcut posibilă dezvoltarea urbană modernă.

Studiul istoricului Ciprian Glăvan, publicat în Analele Banatului, arată că demersurile municipalității au fost urmate de hotărârea imperială din 23 aprilie 1892, prin care Timișoara își pierdea oficial statutul de fortăreață. Negocierile cu autoritățile militare au continuat încă ani buni și s-au încheiat prin acordul din 1905. Orașul a primit 138.460 de metri pătrați de teren, asumându-și în schimb construirea unor imobile pentru armată, evaluate la 1,93 milioane de coroane. Primele vânzări ale parcelelor eliberate au adus municipalității peste 1,9 milioane de coroane.

Aici se vede una dintre trăsăturile administrației Telbisz. Defortificarea nu a fost tratată ca o simplă demolare, ci ca o operațiune de urbanism, proprietate și finanțare. Terenurile au permis deschiderea arterelor de legătură dintre cartiere și centru, iar valorificarea lor a alimentat alte investiții. Din această logică s-a născut, în bună măsură, configurația Timișoarei de la începutul secolului XX.

O primărie care începea să funcționeze ca o administrație modernă

În anii lui Telbisz, municipalitatea și-a extins rolul dincolo de administrația curentă. Tramvaiul electric a început să circule în 1899, iar în 1903 orașul a preluat societatea de tramvaie. Serviciile energetice au trecut treptat sub control municipal, iar spre sfârșitul mandatului au fost puse în operă sistemele moderne de canalizare și alimentare cu apă proiectate de Stan Vidrighin.

Tot în 1903, Telbisz l-a adus la Timișoara pe tânărul arhitect László Székely pentru noua funcție de arhitect-șef al orașului. O scrisoare oficială din 1 aprilie 1903 îi comunica acestuia numirea, iar documentele păstrate arată inclusiv condițiile financiare ale angajării. Székely avea să devină unul dintre autorii esențiali ai Timișoarei arhitecturale de la începutul secolului XX.

Telbisz nu a fost, prin urmare, un „primar-arhitect” care desena singur orașul, ci șeful unei administrații care începea să lucreze profesionist, cu ingineri, arhitecți, întreprinderi municipale și programe gândite pe termen lung. Josef Geml, colaboratorul său apropiat vreme de aproape trei decenii și apoi succesorul la primărie, considera că succesul perioadei s-a sprijinit inclusiv pe relația de încredere dintre conducerea executivă și reprezentanții orașului.

La jubileul celor 25 de ani de mandat, în 1910, municipalitatea și cetățenii i-au dedicat o plachetă de argint pe care apărea deviza „E negyedszázad századokra szól” – în traducere liberă, „Acest sfert de secol va dăinui peste veacuri”. Telbisz însuși scria atunci că marile lucrări nu constituiau un punct final, ci pregăteau terenul pe care generațiile următoare urmau să construiască un oraș unitar.

Un Telbisz mai puțin cunoscut. Educația copiilor cu deficiențe de auz

Dincolo de marile lucrări edilitare, documentele păstrează și o latură mult mai puțin cunoscută a mandatului său. Revista profesională Magyar Siketnéma-Oktatás, într-un număr apărut la câteva luni după moartea lui, consemna că Telbisz s-a interesat de educația copiilor cu deficiențe de auz, la mai puțin de o lună după alegerea ca primar.

La 2 aprilie 1885 l-a vizitat pe pedagogul Károly Schäffer, care lucra atunci cu numai doi elevi, iar municipalitatea a sprijinit extinderea inițiativei. În octombrie a fost deschisă o școală cu 12 elevi, în noiembrie aceasta a primit sprijin și statut municipal, iar din 1893 a devenit instituție a orașului. Publicația de specialitate, care îi dedica lui Telbisz un amplu necrolog în 1914, prezenta instituția drept una dintre realizările de care primarul fusese personal și profund atașat.

Este un episod important tocmai pentru că lărgește imaginea administrației sale. Modernizarea nu însemna numai străzi, tramvaie și clădiri, ci și asumarea de către oraș a unor responsabilități sociale care, în acea vreme, nu erau deloc obișnuite pentru o municipalitate.

Timișoara voia învățământ superior încă din 1901

Un alt document aproape absent din evocările curente ale lui Telbisz se păstrează astăzi în colecția Ballagi a Bibliotecii Metropolitane din Budapesta. În 1901, primarul figurează ca autor al unui memoriu de 13 pagini adresat ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice, Gyula Wlassics, prin care Timișoara solicita înființarea unei școli superioare de drept.

Documentul este interesant nu doar ca episod biografic, ci și ca indiciu al felului în care conducerea orașului își proiecta viitorul. Cu aproape două decenii înainte de apariția Politehnicii, Timișoara încerca deja să intre pe harta învățământului superior, considerând educația universitară o componentă a dezvoltării urbane, alături de infrastructură, industrie și servicii publice.

Ultimele luni și întoarcerea la Timișoara

Boala l-a obligat pe Telbisz să se retragă în 1914. A părăsit Timișoara în iunie și a murit la 14 iulie, la Pörtschach am Wörthersee, în Carintia. A fost înmormântat provizoriu acolo, iar la 24 octombrie 1914 orașul i-a adus rămășițele acasă. Relatarea contemporană consemnează că sicriul a fost depus la biserica piaristă, de unde cortegiul, condus de episcopul de Cenad, Julius Glattfelder, l-a însoțit spre locul de veci.

La 172 de ani de la nașterea sa, locul lui Carol Telbisz în istoria Timișoarei nu are nevoie de legendă pentru a fi important. Aproape trei decenii de continuitate administrativă, defortificarea dusă la capăt prin negocieri complicate, instituțiile tehnice create în jurul primăriei, investițiile în utilități, educație și protecție socială, precum și preocuparea pentru dezvoltarea pe termen lung explică suficient de bine de ce numele său rămâne legat de momentul în care Timișoara a intrat, cu adevărat, în epoca orașului modern.

Bibliografie selectivă

Josef Geml, Emlékiratok polgármesteri működésem idejéből, Timișoara, 1924.

Josef Geml (coord.), Temesvár szabad királyi város közállapotai az 1910. évben, Temesvár, 1910.

Samu Borovszky (coord.), Temes vármegye és Temesvár, seria Magyarország vármegyéi és városai, Budapesta, 1914.

Mihai Opriș, Timișoara: monografie urbanistică. Descoperiri recente care au impus corectarea istoriei urbanistice a Timișoarei, vol. I, Editura Brumar, Timișoara, 2007.

Ciprian Glăvan, „Defortificarea Cetății Timișoara”, Analele Banatului, S.N., Arheologie–Istorie, XXI, 2013.

Loránd Balla, „A nemzetiségi kérdés, voltaképpen nyelvkérdés. A Temesvári Magyar Nyelvet Terjesztő Egyesület kulturális stratégiái egy soknemzetiségű városban”, Korall, nr. 68, 2017.

Endre Zádor, „Telbisz Károly dr.”, Magyar Siketnéma-Oktatás, anul XVI, nr. 10–12, octombrie–decembrie 1914.

Károly Telbisz, Felirat Temesvár szabad királyi város közönségének jogi főiskolának Temesvárott leendő felállítása iránt, Temesvár, 1901, Ballagi-gyűjtemény, Fővárosi Szabó Ervin Könyvtár / Magyar Nemzeti Digitális Archívum.

FOTO FRONT PAGE: Credit Renașterea bănățeană, imagine generată cu DALLE 3


Opiniile exprimate în articolele publicate pe RENASTEREA.RO aparţin în exclusivitate autorilor! Comentariul dumneavoastră va fi publicat după ce va fi analizat de către un moderator.

DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *