Credincioşii ortodocşi prăznuiesc astăzi, împreună cu romano- şi greco-catolicii, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, o sărbătoare căreia i se asociază o suită de obiceiuri şi tradiţii populare de origine precreştină, cunoscută la români şi sub numele de Sânziene sau Drăgaică.
Dacă în calendarul bisericesc figurează îndeobşte datele morţii unor sfinţi, Maica Domnului şi Ioan Botezătorul fac excepţie de regulă, ei fiind omagiaţi atât la data naşterii, cât şi cu prilejul altor evenimente din viaţa lor pământească.
Fiul preotului Zaharia şi al Elisabetei este cunoscut sub denumirea de „Înaintemergătorul”, pentru că a vestit venirea Mântuitorului Iisus Hristos. Zaharia era preot al Legii Vechi, din neamul lui Abia, iar soţia lui venea din neamul lui Aaron, rudă cu Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. Sfântul Ioan Botezătorul este ultimul proroc al Vechiului Testament şi, totodată, cel care face legătura cu Noul Testament, şi şi-a început activitatea misionară în anul 26 d. Hr., primul an al guvernării lui Pilat din Pont.
Sfântul Ioan propovăduia Împărăţia Cerurilor şi săvârşea „botezul pocăinţei” celor ce veneau la el şi îşi mărturiseau păcatele. Biserica i-a închinat nu mai puțin de şase sărbători: zămislirea – 23 septembrie; naşterea – 24 iunie; soborul – 7 ianuarie; tăierea capului – 29 august; prima şi a doua aflare a capului – 24 februarie; a treia aflare a capului – 25 mai. Cel de-al doilea praznic din înşiruire apare atestat documentar în secolele IV – V, când se fixează definitiv şi data Crăciunului.
Sânzienele sau Drăgaica
Sărbătoarea creştină a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul poartă în popor numele de Sânziene, făcând trimitere la un străvechi cult solar. Data de 24 iunie este, de asemenea, asociată „Amuţitului cucului”, ştiut fiind faptul că această pasăre cântă doar trei luni pe an, de la echinocţiul de primăvară (în jurul datei de 21 martie) până la solstiţiul de vară (în jur de 21 – 22 iunie) sau în 24 iunie.
Bătrânii credeau că, atunci când cucul tace înainte de această dată, vara se anunţă secetoasă. Imaginaţia arhaică a închipuit Sânzienele ca pe nişte fete foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii, cel mai adesea jucând. Ele sunt socotite zâne ale câmpului care dau puteri deosebite florilor şi buruienilor, transformându-le în plante de leac. Nu întâmplător, după sărbătoarea Sânzienelor, toate plantele dau îndărăt, adică nu mai cresc deloc.
CITEȘTE ȘI: Banatul fierbe sub cod roșu de caniculă. Până când ține arșița
Ziua de Sânziene este considerată sfântă şi reprezintă în tradiţia populară un prilej de a sărbători soarele şi vara. În multe zone din ţară, cu acest prilej se aprind noaptea focuri pe dealuri, iar oamenii umblă cu făcliile aprinse, înconjurând casa, ogoarele şi grajdurile. Bătrânii credeau că în noaptea de Sânziene (23 spre 24 iunie) se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu cea pământeană.
Florile culese în ziua de Sânziene erau odinioară prinse în coroniţe sau legate în formă de cruce, apoi duse la biserică pentru a fi sfinţite şi păstrate apoi pentru tratarea bolilor sau alungarea tuturor relelor. În zilele noastre, înainte de a merge la Sfânta Liturghie, creştinii ortodocşi cumpără din faţa bisericii buchete de flori galbene de câmp.
În vechime, în noaptea dinaintea sărbătorii, fetele obişnuiau să pună sub pernă aceleaşi plante, în speranţa că astfel îşi vor visa ursitul. Femeile căsătorite aveau alte griji, astfel că îşi înfăşurau cu sânziene mijlocul, pentru a nu avea dureri la muncile câmpului.
