Sentimentul de eliberare trebuie trăit, nu povestit, pentru a fi înțeles. În 20 decembrie 1989, sutele de mii de timişoreni ieșiți în stradă, nu doar pentru a-și susține revendicările politice, sociale și economice, nu doar pentru a arăta regimului totalitar că nu se mai tem, ci – sau poate mai ales – dintr-un excepțional sentiment al solidarității, au trăit pe deplin acest sentiment.
În marșul care a transformat orașul într-o singură ființă, în adunarea care au pus sub asediu fostul centru al puterii, în mitingul care a transformat Opera – o clădire a culturii! – în comandamentul central al revoluției, în îngenuncherea din fața Catedralei.
Timișoara nu mai cerea libertatea, Timișoara și-a luat atunci libertatea în propriile mâini. Da, am descoperit cu toții mai târziu că nu este suficient să cucerești libertatea, că ea trebuie și construită, dar orele acelea astrale și-au avut magia lor.
În consecința proclamării urbei de pe Bega ca oraș liber, un întreg sistem de opresiune s-a prăbușit ca un castel de nisip; sigur, lăsând în urmă reziduuri care au complicat existența tuturor în acești 33 de ani. Rând pe rând, exemplul Timișoarei avea să fie urmat de Lugoj, Arad și zeci de comune încă de a doua zi, de zeci și sute de alte orașe și sate ale țării în ziua de după.
Libertatea aceea, obținută în solidaritate, în răspunsul cvasiunanim al cetățenilor la chemarea ”Și voi sunteți români”, există astăzi. Poate nu-i mai înțelegem întotdeauna sensurile corecte, poate ne lăsăm descurajați de greutățile unui moment sau altul – și Dumnezeu știe că românii n-au trăit în lapte și miere în acești 33 de ani – dar suntem liberi.
Mai repede cu 48 de ore la Timișoara decât în restul țării, cerând însă libertatea întreagă pentru toți. Suntem liberi și nu datorăm nimănui acest lucru, nici zodiilor geo-strategice, nici reformatorilor de mucava, doar nouă înșine și acelora dintre noi care au plătit prețul libertății.
Și trebuie să onorăm această libertate păstrând-o nedeformată.
