Mai întâi, ne-am învins teama…
16 Decembrie 1989 a fost o zi în care, mai întâi de toate, ne-am învins teama. Acea teamă care îl face pe omul obișnuit să stea cu capul plecat, deși știe că are dreptate, care cere ca adevărul să fie spus în șoaptă, ca nu cumva să-l audă cineva.
Acea teamă care hrănește absolutismul, dictatura, totalitarismul. Teama de a spune binelui bine și răului rău.
Să ne aducem aminte, însă, că teama aceasta nu s-a așezat în sufletele noastre dintr-odată, din senin, că nici noi, nici oricare alt popor al lumii nu și-a făcut apariția în istorie gata temător.
Teama aceea de care ne-am eliberat în 16 Decembrie 1989 s-a construit încet, pe durata celor trei generații de dinainte, după tragedii colective și individuale care au mutilat, au însângerat și au nimicit tot ce au putut din condiția umană.
CITEȘTE ȘI: Priveghere pentru martirii Timișoarei, în noaptea de 16/17 decembrie
Țara – și noi odată cu ea – a avut parte mai întâi de sfârtecarea hotarelor și abolirea regulilor democratice, mai apoi de antrenarea într-o conflagrație mondială fără milă, în care n-am avut de ales decât între doi criminali, iar după aceea de o ocupație spoliatoare și terorizantă și, în fine, de o dictatură desprinsă parcă din feudalism.
Cinci regimuri totalitariste s-au succedat peste capetele noastre, aproape fără pauză, ca pentru a ne arăta în cât de multe feluri se poate întrupa răul.
Iar rezistența în fața răului a scăzut cu fiecare înfrângere, cu fiecare concesie, cu fiecare clipă în care am acceptat să spunem albului negru și negrului alb. Sperând că dacă tăcem, dacă nu ridicăm privirea, vom avea șanse mai mari să ne strecurăm prin viață.
Până când nu s-a mai putut! Până când răul s-a confruntat cu el însuși (să nu uităm, să nu ne facem că n-am observat, unii dintre cei care s-au așezat atunci în fruntea revoltei au făcut-o pentru a… apăra “nobilele idealuri ale comunismului”!) și, panicat, a încălcat regula de aur pe care se bazează funcționarea oricărei dictaturi: aplicarea selectivă a represiunii.
Atunci, pe 17 Decembrie, când gloanțele au lovit deopotrivă protestatari și oameni care traversau strada fără să știe că intrau în istorie n-a mai fost cale de întors. Atunci rostirea adevărului a ajuns să conteze mai mult decât propria ființă, atunci am dat ființă de la noi mai întâi orașului, apoi țării întregi, iar orașul și apoi țara sau transformat în fluvii umane de neoprit.
Dar mai întâi ne-am învins teama. Ne-am scrutat sufletele, fiecare pe cont propriu, și am decis ca venit vremea ca adevărul să fie rostit.
Am ales să ridicăm privirea și să arătăm că binele e bine și răul e rău. Nu am mai întors capul atunci când celălalt a fost lovit pentru curajul de a denunța nedreptatea.
Nu am mai fugit din fața amenințării, ci, dimpotrivă, le-am ținut partea. Am redescoperit puterea numărului, am reconstruit solidaritatea. Și atunci le-a fost lor teamă!
Mai întâi ne-am învins teama. A fost o zi de 16 decembrie, în 1989. Apoi 17 Decembrie…
Dacă nu uităm, vom ști să nu ne mai temem niciodată.
