Laolaltă de Ziua Națională.
Suntem atât de obișnuiți cu ideea că Ziua Națională este un moment festiv (și nu e doar o atitudine a noastră, a românilor), încât ne scapă uneori din vedere esențialul: că această sărbătoare există pentru a menține în actualitate sistemul de valori în numele cărora cândva, înaintea noastră, înaintașii noștri ne-au deschis – adesea cu sacrificii – drumul spre viitor.
Pentru români, ediția 0 a Zilei Naționale a fost o zi de iarnă aspră în care zeci de mii de români din Banat, Ardeal, Crișana și Maramureș, purtând cu ei împuternicirile milioanelor de conaționali, s-au pornit la drum spre Alba Iulia pentru a construi România modernă.
Veneau după patru ani de război crâncen, aveau rude căzute pe toate fronturile Europei, suportaseră foametea și teroarea și nesiguranța zilei de mâine. Nu erau bine îmbrăcați, nici bine hrăniți.
Știau că binele la care speră pentru ei și ai lor nu va veni a doua zi, nici în doar câțiva ani. Dar aveau acel idealism sănătos pe care-l are orice părinte care se chinuie o viață să le facă copiilor o viață mai demnă.
Evident, nici unul nu și-a pus problema că ar trebui să aleagă o altă zi, ca să le fie strănepoților mai confortabilă petrecerea de Ziua Națională: copilul care se naște iarna nu-și sărbătorește ziua de naștere vara decât dacă nu înțelege chiar nimic din viață.
Șapte decenii mai târziu, a fost rândul altei generații să facă istorie iarna.
Fără să-și pună problema că ieșitul în fața gloanțelor le strică planurile pentru vacanța de Crăciun, că încleștarea cu forțele dictaturii îi va face să-și piardă rândul la coada pentru salam ori că riscă să lege panglici negre în brad.
A fost o altă generație, a fost același simț al istoriei. Și, astfel, atunci a fost mult mai ușor să ne aducem aminte de șirul lung al generațiilor de până la noi, care n-au abdicat de la întâlnirea cu destinul – și amintindu-ne, să ne punem cuminți alături de ele, onorând faptele lor înainte de a le onora pe ale noastre.
Pentru că, până la urmă, faptele noastre le-au reeditat pe ale lor atunci când a fost necesar, așa cum și ei au reeditat faptele celor de mai dinainte când nu s-a mai putut altfel.
Și pentru că ne dorim ca urmașii să nu ajungă în situația de a trăi astfel de provocări – dar știm, simțim că dacă timpurile vor fi vitrege, vor face și ei la fel.
Acesta este sensul ascuns, dar indispensabil, al sărbătorii pe care o numim Ziua Națională.
O zi în care vrem și să ne simțim bine, cum bine vrem să ne fie în toate zilele de peste an, dar vrem să fim măcar simbolic laolaltă.
Cum laolaltă au fost, în ziua aceea aspră de iarnă din 1918, bănățenii, ardelenii, crișenii, maramureșenii, bucovinenii, dar și frații de peste munți, care țineau încă lumânările aprinse pentru cei căzuți pe Jiu, pe Argeș, pe Siret, pe Nistru, ori la Mărăști, Mărășești și Oituz.
Doar cine nu uită suferința are darul să știe ce este fericirea.
