În treacăt. O întâmplare rară

Țăranul, dintr-o îndărătnicire de-o frumusețe aparte, se lasă mai cu greu dus la spital – „o să-mi treacă”- se apară, aparent făcându-se că a uitat cât de repede l-au traversat anii.

Nu se pornește țăranul ușor de-acasă, pentru că el, indiferent de anotimp, mereu are ceva de muncit. Și mai e neobișnuința de a sta prin case străine, străină fiind, uneori, chiar și a fiului, așezat la sute de kilometri depărtare de satul natal.

Zilele trăite la oraș, pentru țăran, se scurg altfel. Scos din ale lui, nu-și mai găsește ritmul. Tocmai pentru asta el trece prin oraș, adus de treburi, nu rămâne, chiar dacă este înconjurat cu afecțiune. După câteva zile, asta neapărat, începe să întrebe, până la agasarea celor din jur – „ce-o mai fi pe-acasă?”- deși plecarea lui însumează doar câteva zeci de ore. Dar, inevitabil, pică și țăranul la boală.

Atunci, precum un copil, se lasă dus acolo unde speră că își va recăpăta puterea. Pentru că el întotdeauna are ceva de muncit.

Am auzit, recent, o întâmplare. Un țăran, trecut de șaptezeci de ani, încă robust și plin de planuri, de prin părțile Năsăudului, și el rob voluntar al pământului, a dat peste un necaz. Aflat pe un câmp, un cal de-al lui a picat de pe picioare.

Omul era într-un loc izolat, nu avea cui să ceară ajutor. Țăranul, în culmea disperării, doar se știe că un cal bun costă bani mulți, s-a luptat să urce animalul în căruță, să îl aducă în sat, la veterinar. În final, după destul chin, a reușit. Când a ajuns cu căruța într-o vale, nu a mai putut urca dealul, oricât a forțat celălalt cal, care rămăsese înhămat. A recurs la unica soluție: s-a înhămat în locul animalului bolnav, trăgând din greu. Și a izbutit.

După alte ore de chin, țăranul a ajuns acasă, sleit de oboseală. Nu mai putea să respire. Întors de la veterinar, mulțumit că și-a salvat calul, până ceilalți ai casei s-au întors de la muncă, a stat cu mâinile ridicate, prins de tocul ușii. Numai așa mai primea aer. Fiul, la sute de kilometri departare, a lăsat totul și s-a pornit să-l aducă la Timișoara, la spital. A învins, cu aceeași dârzenie, suferința.

Când s-a simțit mai bine, el, fără să se lase convins de atâtea și-atâtea amănunte, a cerut, imperativ, să fie dus acasă. Când a văzut că fiul are o altă părere, de la el știu întâmplarea, țăranul, bucuros că mai trecuse un hop, i-a spus categoric: „Faci ca mine, deocamdată, dintr-o zi o fi altcumva…” Și nu a fost, se-nțelege, altă cale!

DUMITRU OPRIȘOR


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns