Greșelile trecutului și fragilitatea conviețuirii – 107 zile sub foc. Timișoara între revoluție, imperiu și războiul națiunilor
În primăvara anului 1848, Timișoara părea să ofere imaginea unei cetăți capabile să transforme diversitatea într-o formă de cetățenie comună. La 18 martie, în Piața Prințului Eugen, actuala Piață a Libertății, reprezentanții cultelor catolic, ortodox, evanghelic și mozaic au oficiat slujbe în fața locuitorilor adunați.
Tot atunci s-a hotărât înființarea Gărzii Naționale, în care, potrivit actului fondator, putea intra orice cetățean, fără deosebire socială sau religioasă. Era o promisiune modernă, repede încercată de vechile privilegii, de neîncredere și de radicalizarea politică.
Gărzile cetățenești tradiționale, alcătuite mai ales din burghezia înstărită, își apărau statutele, uniformele și organizarea separată.
O parte dintre membrii lor s-a opus primirii evreilor, care au fost nevoiți pentru un timp să se organizeze distinct, înainte de integrarea în Garda Națională. Coexistau idealul civic al unei comunități fără bariere confesionale și reflexele unei societăți împărțite în corpuri, religii și „națiuni”. Se vedeau deja fisurile prin care politica avea să pătrundă în viața comunităților.
Evenimentele europene din 1848 nu pot fi reduse la o singură opoziție. Revoluția maghiară a contestat absolutismul vienez și a urmărit guvernare constituțională, libertăți civile și autonomie politică pentru Regatul Ungariei.
În același timp, românii, sârbii și croații cereau garanții că noua libertate nu va însemna subordonarea lor într-un stat centralizat, dominat politic și lingvistic de maghiari. Viena a exploatat aceste temeri și revendicările naționalităților împotriva revoluției.
Taberele nu erau omogene, iar loialitățile din Banat rămâneau suprapuse – față de oraș, de împărat, de Regatul Ungariei, de propria comunitate ori de idealurile liberale.
Timișoara însăși s-a împărțit înainte ca asediul să înceapă. La 23 octombrie 1848, generalul Georg von Rukavina a impus controlul garnizoanei imperiale asupra administrației civile.
Tunurile au fost așezate în fața Primăriei și a clădirii comitatului, iar aproximativ 500 de membri ai Gărzii Naționale au fost obligați să depună armele.
O parte dintre conducătorii orașului și dintre gardiști au plecat și s-au înrolat în armata revoluționară. Formula potrivit căreia „Timișoara a rămas fidelă împăratului” este, așadar, prea simplă.
Garnizoana și comandamentul Cetății au rămas fidele Imperiului și au înfrânt, prin forță militară, opoziția unei părți a orașului.
În primăvara anului 1849, războiul a ajuns din nou la ziduri. Încercuirea a început la sfârșitul lunii aprilie, iar asediul a durat 107 zile, până la 9 august.
Trupele revoluționare, conduse în operațiunile de asediu de Károly Vécsey, au ocupat suburbiile și au încercat să izoleze fortăreața. Cetatea a rămas sub autoritatea lui Rukavina.
Georg von Rukavina și Károly Vécsey, comandanții celor două tabere în timpul asediului Timișoarei. Dincolo de strategiile și loialitățile lor opuse, populația orașului a suportat consecințele confruntării
Fabricul și Iosefinul au trăit sub alt control decât locuitorii din interiorul zidurilor. În cele două cartiere au fost reînființate Gărzi Naționale, în timp ce vechea Gardă Cetățenească din Cetate nu a mai putut fi reactivată ca organizație.
„Asediul Timișoarei” nu a fost confruntarea limpede dintre un oraș unit și o armată străină. Zidurile despărțeau autorități, instituții și experiențe cotidiene.
În Cetate, revoluționarii erau asediatorii care tăiau legăturile cu exteriorul și bombardau casele. Pentru susținătorii revoluției din suburbii, aceeași garnizoană reprezenta puterea imperială care dezarmase administrația civilă și anulase ordinea politică instaurată în martie 1848. Același tun putea fi văzut, de o parte, ca armă de apărare și, de cealaltă, ca instrument al constrângerii.
Bombardamentele au început în luna mai și s-au intensificat în iunie. Distrugerea alimentării cu apă dinspre Fabric, căldura verii, aglomerarea, hrana tot mai puțină și răspândirea bolilor au transformat rezistența militară într-o încercare colectivă.
Oamenii s-au adăpostit în pivnițe și cripte. Clădirile civile, lăcașurile de cult, cazărmi și spitale au fost lovite. Jurnalul comandamentului, mărturiile civile și studiile ulterioare descriu degradarea vieții obișnuite: apa nesigură, incendiile, răniții și teama continuă.
Zidurile au rezistat; orașul din spatele lor a fost însă mutilat. Ediția documentară coordonată de Rudolf Gräf reproduce manuscrisul redactat chiar în timpul asediului de ofițerii comandamentului imperial și păstrat în arhivele austriece.
Nici armatele nu corespundeau etichetelor naționale aplicate retrospectiv. În garnizoana habsburgică se aflau și grăniceri români bănățeni. În tabăra revoluționară luptau oameni de origini diferite, iar în ziua decisivă comanda a fost preluată de generalul polonez Józef Bem.
Armata imperială era sprijinită de intervenția rusă. În Banat, sârbii puteau lupta alături de forțele imperiale, românii puteau servi în regimentele de graniță ori simpatiza cu reformele, germanii și evreii puteau susține Garda Națională, iar maghiarii puteau rămâne în serviciul dinastic. Identitatea, uniforma și alegerea politică nu se suprapuneau mecanic.
La 9 august 1849, bătălia decisivă s-a purtat în afara zidurilor, pe câmpia de la vest și nord-vest de oraș.
Trupele lui Julius Jacob von Haynau au înfrânt armata revoluționară preluată în grabă de generalul polonez Józef Zachariasz Bem, iar asediul a fost ridicat. Pentru garnizoană și civilii epuizați, venirea armatei imperiale a însemnat încetarea calvarului.
Pentru revoluționarii maghiari, aceeași zi a însemnat prăbușirea ultimei mari șanse de continuare a războiului. Timișoara nu a fost locul capitulării formale a întregii revoluții, dar aici a fost pierdută bătălia care i-a grăbit decisiv sfârșitul.
După victorie au rămas mai multe memorii. Tradiția imperială a celebrat cetatea fidelă și garnizoana care rezistase. Memoria maghiară a păstrat sacrificiul honvezilor și înfrângerea unei revoluții pornite în numele libertății.
Istoriografia română a pus accentul pe revendicările naționale, pe grănicerii bănățeni și pe conflictele provocate de refuzul recunoașterii colective a românilor.
Memoria sârbă a conservat propria luptă pentru autonomie. Fiecare perspectivă conține o parte legitimă a trecutului, însă niciuna nu este suficientă singură.
Lecția Timișoarei din 1849 nu poate fi un rechizitoriu împotriva unei comunități și nici o sărbătoare fără umbre. Revoluția maghiară a purtat un autentic program liberal, dar nu a reușit să împace la timp libertatea politică a Ungariei cu drepturile colective cerute de celelalte naționalități. Imperiul a apărat ordinea, dar a utilizat diferențele dintre popoare pentru a-și restabili autoritatea și a răspuns victoriei prin represiune.
Liderii au vorbit despre drepturi, coroane și constituții; locuitorii Banatului au primit adesea războiul sub forma recrutării, rechiziției, bombardamentului și epidemiei.
Johann Nepomuk Preyer, primarul orașului în timpul revoluției și al asediului. Timișoara civilă nu a avut întotdeauna aceeași poziție cu garnizoana imperială (Sursa: Wikimedia Commons, domeniu public)
În vara anului 1849, Timișoara nu a avut o națiune cu adevărat victorioasă și alte națiuni definitiv învinse. A avut morți, bolnavi, familii refugiate, case arse și comunități împinse să se privească drept dușmani. Cea mai onestă comemorare nu cere alegerea retrospectivă a unei uniforme, ci recunoașterea tuturor experiențelor și a tuturor suferințelor.
Timișoara de astăzi poate păstra memoria revoluției, a garnizoanei, a grănicerilor, a honvezilor și, mai ales, a civililor. Mesajul pe care îl lasă cele 107 zile este unul simplu și sever, acela că diferențele nu trebuie transformate din nou în fronturi, iar vecinul nu trebuie făcut dușman în numele niciunui proiect politic.
Bibliografie
Csikány, Tamás, „Temesvár ostroma 1849-ben”, Hadtörténelmi Közlemények, 109, nr. 1, 1996, pp. 44–90.
Deák, István, The Lawful Revolution: Louis Kossuth and the Hungarians, 1848–1849, New York, Columbia University Press, 1979.
Gräf, Rudolf (ed.), Timișoara sub asediu. Jurnalul feldmareșalului Georg von Rukavina, aprilie–august 1849, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2008.
Hermann, Róbert, „Temesvár ostroma 1849-ben – belülről és kívülről, akkor és utólag”, Fons, II, nr. 3, 1995, pp. 351–373.
Kakucs, Lajos, „Gărzile civice și societățile de tir din Banat între anii 1717–1919”, Analele Banatului, XXII, 2014, pp. 339–378.
Milin, Miodrag, „Sârbii la 1848–1849, în Banat și Vojvodina”, Analele Banatului, XIX, 2011, pp. 377–400.
Preyer, Johann Nepomuk, Monographie der königlichen Freistadt Temesvár, Timișoara, Rösch, 1853.
Suciu, I. D., Revoluția de la 1848–1849 în Banat, București, Editura Academiei, 1968.
FRONTPAGE – Ilustrație generată cu DALL-E 3
