”Donum. Casă pentru visători”, la Galeria Pygmalion
Galeria Pygmalion de la Casa Artelor (strada Augustin Pacha nr. 8) va găzdui joi, 8 octombrie, la ora 18, expoziția ”Donum. Casă pentru visători”, semnată de Ciprian Chirileanu şi Renée Renard (foto) şi curatoriată de Maria Sârbu.
”Expoziția <Donum. Casă pentru visători> a artiștilor Renée Renard și Ciprian Chirileanu este susținută de două referințe filosofice esențiale, eseul <<Construire, locuire, gândire>> (1954) al lui Martin Heidegger și cartea << Poetica spațiului>> (1957) de Gaston Bachelard.
La conjuncția celor două concepții, care au influențat profund gândirea despre locuire în a doua jumătate a secolului trecut, casa – dincolo de structură construită – apare ca o condiție a existenței, a memoriei și a imaginației.
Procesul creativ care a stat la baza acestei expoziții se situează între aceste două perspective, locuirea ca mod de a fi în lume și spațiul domestic ca teritoriu al intimității și al reveriei.
Lucrările s-au născut concomitent cu ridicarea unei case – în zile de vară, la munte, pe malul unui râu ce nutrește vegetația din curte.
Acest parcurs lent, acompaniat adesea de zgomot, dezordine și resturi materiale, capătă un sens nou prin acțiunea artiștilor, care descoperă în rebuturile construcției, în fragmentele vegetale și în obiectele întâlnite pe parcurs puncte de plecare pentru un discurs vizual despre cum fragmente de realitate cotidiană pot intra într-un nou circuit al dăruirii simbolice.
CITEȘTE ȘI: Da Vinci și Rembrandt ajung la Timișoara
Astfel, Donum desemneză o formă de generozitate, acel dar născut într-un context care, oferind materie și memorie , face posibilă arta.
Resturi de bârne, ramuri, flori și frunze veștejite, lingurițe de argint, imagini vechi, toate au rolul de martori ai unei existențe trecute și, în același timp, devin purtătoare ale unor experiențe intime, traduse în forme estetice cu valoare de universalitate.
Tehnicile de transpunere artistică au un rol esențial în acest sens.
Uneori, poartă semnificații personale încifrate în obiecte și gesturi recuperate din copilărie.
Din prima categorie fac parte, spre exemplu, porțelanurile familiei Renard, tabloul cu casa de la Sasca în forma ei inițială, realizat de mama, Cristina Renard, în anii adolescenței artistei Renée Renard.
Din categoria gesturilor recuperate din copilărie face parte, în schimb, practica picurării cositorului în apă, pe care Ciprian Chirileanu a experimentat-o adesea, când era copil, ca joc genuin, fără a-l asocia cu molibdomanția, ritualul în care formele aleatorii rezultate din solidificarea metalului sunt interpretate ca semne ale viitorului.
În alte cazuri, alegerea procedeului artistic face perceptibil caracterul efemer și vulnerabil al materialelor aflate între trecutul unui cămin și viitorul unei expoziții.
Fragmentele de țiglă sunt recompuse, iar nervurile spărturilor sunt marcate cu foiță de aur, într-un gest care trimite la tehnica japoneză kintsugi, unde fisura nu este ascunsă, ci devine parte din istoria obiectului.
Cărămizile uzate sunt căptușite cu borax, ca și cum ar fi protejate pentru a traversa o nouă etapă a existenței lor și pentru a-și aștepta o posibilă devenire artistică.
În această paradigmă a transformării și a memoriei, prezența în expoziție a unei lucrări video din perioada de început a relației celor doi artiști dobândește o semnificație profundă.
Filmarea, realizată fără scenariu și fără intervenții de montaj, surprinde un moment domestic calm și așezat. Renée Renard și Ciprian Chirileanu pregătesc masa, vorbesc și mănâncă în mica bucătărie a apartamentului lor din Timișoara.
Camera rămâne martoră discretă a unui timp care nu pare să urmărească altceva decât propria curgere.
În simplitatea acestui moment cotidian se află una dintre cele mai profunde expresii ale locuirii, reflectată și în teoriile lui Heidegger – a construi și a locui sunt două dimensiuni ale aceleiași experiențe – și Bachelard – locuința reprezintă un spațiu privilegiat al intimității și al memoriei.
Prin urmare, nu este vorba despre reprezentarea unei case în acest video, ci despre timp împărtășit, familiaritate și gesturile mărunte prin care un cuplu își construiește o viață împreună.
Această scenă de convivialitate condensează tocmai ceea ce lucrările de artă rezultate din materia șantierului de la Sasca încearcă să recupereze prin alte mijloace, o urmă a timpului trăit și o promisiune a unei locuiri tihnite,” spune Maria Sârbu în eseul său curatorial.
