Dintotdeauna, guvernele au căutat să compromită lupta sindicală. Explicaţia e limpede, pentru că nimeni aflat la comandă nu e curios să aibă în spate sindicate puternice, care să pună presiune pe autorităţi.
Ca o paranteză, o situaţie asemănătoare s-a petrecut şi în cazul presei, pe care guvernele, indiferent de culoarea lor politică, au şicanat-o mereu, pentru a-i slăbi forţa.
Revenind la mişcarea sindicală, constatăm că la 27 de ani de la liberalizarea acestei mişcări, nu mai există absolut deloc organizaţii active în mediul privat, iar cele ale bugetarilor de-abia mai pâlpâie.
Colac peste pupăză, şi acestea sunt tot mai mult discreditate, un argument fiind şi acela că nu există o unitate în lupta sindicală, tot datorită orgoliilor liderilor.
Omul de rând nu ştie că sunt mai multe organizaţii, că unii vor una iar alţii cer altceva şi, de aceea, e foarte uşor de manipulat.
De pildă, în momentul de faţă, există o nesincronizare totală în ceea ce priveşte organizarea sindicală.
Au fost mărite cu 15 la sută, prin lege, salariile din sănătate şi educaţie, dar nu şi cele ale funcţionarilor publici.
În plus, nici în sănătate nu s-a procedat în mod unitar, cei din unităţile neclinice fiind defavorizaţi faţă de colegii lor.
La fel stă situaţia şi în învăţământ, unde o mare parte a personalului nedidactic a avut de suferit în urma noilor reglementări legislative apărute. Ca tabloul încurcăturilor să fie complet, s-a ajuns şi la Curtea Constituţiională, încât lumea chiar să nu mai înţeleagă ceva.
Sindicatele, alea care mai sunt, au prins şi ele momentul electoral şi au început să negocieze „superofertele” guvernanţilor, care, de cele mai multe ori, sunt doar nişte promisiuni.
Or, dacă nici măcar în campanie electorală nu se întâmplă ceva pozitiv pentru sindicate, atunci când să mai tragă nădejde la ceva bun?
„Tot timpul s-a încercat dezbinarea noastră, dar parcă nimeni nu a făcut-o mai insistent ca acest guvern”, trage concluzia, cu amărăciune, Livius Cârstea, liderul sindical timişean de la „Sanitas”.
