FOTO. Centrul istoric, reabilitat: ce-am avut și ce-am pierdut?

După mai bine de doi ani de lucrări, au trecut deja câteva luni de când timișorenii se pot bucura de noul aspect al centrului istoric al orașului. Așa să fie?

Dincolo de euforia finalizării unui proiect finanțat consistent din fonduri europene, cu câteva zeci de milioane de lei, sunt aspecte care le lasă locuitorilor urbei un gust amar. Poate, turiștilor care vin pentru prima dată pe aici, un circuit prin zona centrală li se va părea ceva deosebit, dar mulți localnici nu și-au revenit încă din șocul transformărilor.

S-au născut, astfel, întrebări referitoare nu atât la stil, pentru că acesta a primit girul unor specialiști, ci la modul în care s-a lucrat și la materialele folosite.

Pornind de la bază, adică de la materialele utilizate pentru pavaj, se poate spune că cine se încumetă să parcurgă pe jos cele patru piețe și cele zece străzi pietonale va avea parte de o excursie extrem de obositoare. Fără încălțăminte sport cu tălpi groase n-ai ce căuta prin centrul Timișoarei, pentru că plimbarea pe pietrele cu formă neregulată duce, inevitabil, la dureri de picioare. Despre o promenadă în pantofi eleganți, cu talpă subțire și tocuri înalte, nu prea poate fi vorba.

La piscina fără apă

Piața Sfântu Gheorghe, în noua sa înfățișare, seamănă într-un fel cu o piscină fără apă. La reabilitare s-au utilizat tot felul de materiale amestecate: fier, două feluri de piatră, cărămidă clincherizată, pietriș, dar și beton. Colac peste pupăză, stâlpii de iluminat lucioși întregesc aspectul de încropeală.

Nu există nici un fel de bănci, iar vestigiile arheologice nu sunt protejate cu balustrade, așa cum era vorba la începutul lucrării, și nici nu au panouri cu explicații, decât pe o placă de bronz încastrată în pavaj.

O piață de trecere

Piața Libertății a devenit o piață de trecere, nu de repaus, cu excepția zilelor când aici se organizează evenimente. Când e cald și soare, băncile rămân goale, oamenii căutând locuri la umbra copacilor sau a clădirilor. Din băile turcești, care ar fi putut fi valorificate din punct de vedere arheologic și ar fi putut deveni un punct de atracție al pieței, au rămas doar niște dungi de cărămidă pe jos.

La fel au fost tratate și ruinele moscheii de pe strada Vasile Alecsandri. Fără un ghid specializat, turiștii habar n-au peste câte secole de istorie pășesc, dar se pot concentra, desigur, pe alegerea unei terase la care să savureze răcoritoare, cafea, bere și alte produse. În treacăt, mai aruncă o privire către Supertatăl cu pelerina lucioasă sau spre Eva cea rușinată de lipsa hainelor.

Rugină multă, opere incomplete

Încet-încet, ajungem și în Piața Unirii, care, din fericire, nu a suferit prea multe transformări. Excepție face ruginitura din fața Palatului Baroc, o altă nucă în perete plătită din bani publici și băgată pe gâtul timișorenilor ca… „operă de artă”. De fapt, deocamdată există doar soclul sculpturii intitulate „Totem”, înalt de vreo trei metri și care maschează o grămadă de cabluri electrice. Cum adevărata operă de artă nu a sosit încă, deși e aproape 30 iunie și totul ar fi trebuit pus la punct, soclul ruginit servește drept proptea pentru scaunele unei terase deschise în preajmă.

Alte cacofonii

Pe lângă Palatul Dicasterial, turiștii au șansa de a observa alte cacofonii ale noilor amenajări. S-ar putea spune că predilecția pentru metalul ruginit e o tendință artistică a cărei semnificație nu poate fi pricepută de oamenii de rând. Oricâtă bunăvoință ar avea, constatarea că panourile și gardul din jurul tribunalului sunt urâte foc este prima care trece prin mintea trecătorului.

La aceasta se adaugă, colac peste pupăză, suportul pentru stat montat în jurul copacului – scăpat cu viață printr-o minune – din fața intrării în Palatul Dicasterial. Este din metal vopsit în albastru și are o balustradă verde, semănând foarte bine cu un material recuperat de la o magazie dezafectată.
Scuze, turişti…

Probabil că ar trebui să ne cerem scuze turiștilor că le prezentăm așa ceva. Probabil că înainte centrul arăta mai vetust, dar măcar avea personalitate. Acum, avem parte de o amestecătură din care cu greu se mai înțelege ceva, dar pe care s-au cheltuit peste 50 de milioane de lei.