Într-o zi cu o căldură năucitoare, cu un soare care ținea loc de cer, pe marginea dumului european, la intrarea în Turnu-Severin venea, parcă, dintr-un alt timp, o femeie. Căra un bagaj nefiresc de voluminos.
La un moment dat a fost nevoită să urce pe trotuar. Înainta mai greu, în locurile strâmte trebuia să calce cu băgare de seamă, într-o dungă, până ajungea iar în zona mai largă. Dădea, fără pic de intenție, un mic spectacol, nu puțini privind-o din goana mașinilor.
Din mers, atentă la cum și unde calcă, ”plimbată” fiind de balansul bagajului, am intrat în dialog. A răspuns fără nici o ezitare. Asta numai omul care nu are ce să ascundă și nici de ce să se ferească o poate face.
– Cât primiți pe un transport? – Șase-șapte lei, eu știu cât mi-o da hoțul ăsta la care le duc, că niciodată nu e la fel. – De câte ori pe săptămână străbateți drumul? – Măcar de două ori, aș veni mai des, dar durează până adun plasticurile. – De pe unde le strângeți? – De la tomberoane, din parcări, printre blocuri, de peste tot.
– Cum vă numiți? – Maria Stoian. – Aveți copii? – Am avut unul, dar mi-a murit, că toate sunt cum le rânduie Dumnezeu. L-au omorât unii, i-au rupt mâinile și i-au tăiat boașele… Am ajuns singură la 68 de ani.
Și duce tragica întâmplare, povestind, până la capăt. Între fiul ei, român fiind, și o fată dintr-un neam de romi se înfiripase o pasională iubire. Tinerii trecând, prinși în copleșitoarea idilă, peste împotrivirea oricui. Într-o zi, câțiva bărbați din familia fetei i-au croit băiatului acest crunt sfârșit.
