Veronica Kirchner se numără printre cei mai cunoscuți oameni de televiziune din Timișoara, grație apariției sale la pupitrul știrilor TV Analog, încă din anii de la început. Și numeroaselor materiale realizate pe teren. A plecat din țară și din televiziune, dar pasiunile începutului de carieră nu se uită ușor, așa că o regăsim ca realizator al emisiunii ARTfel De Jurnal.
– Ca să intrăm în atmoseferă, am să te rog să-ți amintești de prima ta întâlnire cu lumea presei. Ce te-a determinat să vrei să faci parte din ea și cum au fost acele începuturi? – Începuturile mele în jurnalism îmi par dintr-un alt veac. Era mijlocul anilor ’90. Noi, jurnaliștii de atunci, eram atât de tineri. Era tinerețea aceea, acolo unde nu era dată de numărul anilor, a entuziasmului oricărui început. Din buzunare ne bâzâiau stațiile de emisie-recepție, alergam ca niște caracatițe umane cu cabluri de camere video și de microfoane de la un „subiect” la altul, mâncam iaurt cu cornuri, pe care le împărțeam cu vreun alt coleg flămând. TV Analog a fost viața mea. Cinci sau șase ani, nu mai știu exact, zi de zi, cinci zile pe săptămână, zece ore pe zi. Acolo mâncam, acolo dormeam. După-masa, înainte de Știrile principale de la 18:00. După ce terminam munca de teren, de scris și de montat știrile (în general trei pe zi), mă culcam într-o cămăruță unde era arhiva de casete video. Acolo, lângă rafturi, mă întindeam pe jos, pe o pufoaică roșie și mă odihneam o jumătate de oră. Apoi învățam pe de rost cele aproape 20 de „capete de știri”, așa se numeau în jargonul nostru textele de prezentare. Teleprompter am avut mai târziu. Și apoi prezentam Știrile. Câtă adrenalină nu am trăit eu în momentul când se schimba ordinea știrilor, când întârzia vreun invitat, dar și câtă veselie am trăit în acei ani. Câtă bucurie când știrile mele sociale ajutau oamenii, dar și câtă amărăciune. Când mă întorceam acasă, strigau copiii pe stradă: Uite, vine Analogu’! La televiziune, pe atunci nu se numea Analog TV, am ajuns la nici 20 de ani, dintr-o întâmplare. Așa cum se întâmplă mai mereu în viață cu episoadele decisive. Mama văzuse anunțul de concurs de crainic/ă într-un ziar. Cert este că la acel concurs, citind un text probă, alături de alte zeci de tinere și alți tineri, șezând pe o ladă acoperită cu o pătură de catifea bordeaux, viața mea s-a schimbat radical. Aproape șase ani mai târziu, în 2000, viața mea avea să se schimbe din nou radical. Când am citit pentru ultima dată știrile Analog TV, de astă dată de pe teleprompter, dintr-un studio cu pereți de sticlă. Vremurile se schimbaseră. Am plecat în Germania. – La un moment dat, într-o perioadă în care erai o figură emblematică pentru mulți timișoreni, ai pus punct prezentarii știrilor și ai ales altceva. A fost greu? – Să plec nu mi-a fost greu. Tinerețea pune repede punct. Și la fel de repede începe ceva nou. Iar eu la cei 24 de ani ai mei de atunci eram atrasă de marea aventură a iubirii, a necunoscutului. Greu mi-a fost când am descoperit singurătatea. Sau când, neștiind limba germană, nu înțelegeam ce vorbesc oamenii, noii prieteni, nu înțelegeam filmele, știrile. Au fost seri în care mă uitam la înregistrările Știrilor de la Analog TV și plângeam. Dar nu sunt eu omul care să-și facă pat din lacrimi. Așa că, după ce am analizat situația și pe față și pe dos, pentru că – nu-i așa? – viața mă învățase de acum, am decis să studiez Științele Economice la Facultatea din Landshut unde locuiam. Atunci am descoperit ceva la mine, ce nu știam: în situații de criză sunt curajoasă. Neștiind decât rudimentar limba germană, am studiat, la început intuitiv, apoi din ce în ce mai mult deveneam sigură pe mine. Făceam zilnic exerciții: de limba germană, de matematică, de microeconomie, de statistică. Bani câștigam puțini, pe lângă bursa-credit pe care o primeam, lucrând în biblioteca facultății. Când nu eram în amfiteatru la cursuri, acolo eram, făcând ordine printre cărți pe rafturi, ori învățând. Patru ani, zi de zi, fără vacanțe, fără petreceri. Am absolvit printre cei mai buni studenți, astfel încât am ajuns la BMW în München. Unde și astăzi lucrez în Product Management, în Controlling. La viața mea mă gândesc ca la „La double vie de Veronique”. Pe de-o parte, lucrul la o firmă internațională, cu cifre și proiecte, și o anumită rigurozitate diplomatică, pe de altă parte, cu imagini și cuvinte, în sufrageria mea de acasă. – Și totuși, ai rămas mereu legată, chiar de pe alte meleaguri, de evenimentele din Timișoara. Iar acum vorbim despre ARTfel De Jurnal. Ce înseamnă aceast concept și ce te-a determinat să-l abordezi? – Ca orice pasiune nu are o dată exactă a nașterii. Mă refer la pasiunea mea pentru artă. Căci despre ea este vorba în ARTfel de Jurnal (pe YouTube). Este un altfel de jurnal despre artă și artiști. Dar și despre mine. Este forma mea de a ține un jurnal – pentru că toate subiectele sunt alese de mine în funcție de ce mă interesează, de ce îmi atrage atenția în acea săptămână. Când pregătesc un episod sunt obsedată de subiect, citesc tot ce găsesc, mă uit la imagini, fac interviuri. În toate filmele există ceva comun – încerc să vorbesc (și) despre artiști români. Să leg ceea ce uneori nu mai e vizibil. Am atâtea idei, încât îmi este uneori greu să aleg doar un subiect. Așa că se întâmplă să schimb de pe o zi pe alta subiectul. Și atunci începe să curgă adrenalina. Ma ajută, sigur, cei aproape zece ani dedicați artei. Și artiștii și galeriștii, oamenii de artă și cultură, care au încredere în mine. Jurnalul îl fac în întregime singură. În timpul meu liber. Seara mă documentez. Sâmbăta la 6:00 mă trezesc și încep să lucrez la el. Până duminica după-masă, seara. Eu sunt producătorul, realizatorul, sunt editorul, sunt makeup artist, sunt prezentatorul, fac PR. În forma aceasta video pe YouTube ARTfel De Jurnal s-a născut în primăvara trecută. Pentru că am acum în față cartea Idea list a lui Flaviu Cacoveanu mă voi sprijini de un text de-al lui care m-a făcut să zâmbesc și am impresia că se potrivește: „Sunt pe drumul cel bun dar întârziu 5 minute”. – Lumea culturală a fost lovită în plin de pandemie. Cum ai reimțit acest fenomen și cum vezi tu revenirea la normalitate? – Pandemia a accentuat transformarea digitală. Dar a confirmat, o dată în plus, nevoia de a trăi arta real, și nu online. Revenirea la normalitate va însemna pentru mine, sper curând, redeschiderea galeriilor și a muzeelor, în general a instituțiilor culturale. Sunt două expoziții acum în martie pe care abia aștept să le văd, de voi putea, în sfârșit, să călătoresc. În Timișoara, la Jecza Gallery Tincuța Marin are prima ei expoziție personală, iar în Berlin are loc expoziția curatoriată de Sorana Șerban-Chiorean „Joseph Beuys, Horia Damian, Ana Lupaș, Mihai Olos, Erika Verzutti”. Primăvara mea culturală ar putea fi atât de frumoasă! – Cum este Timișoara, cea de atunci și cea de acum, și spre ce consideri tu că se îndreaptă, din punct de vedere al domeniului cultural și nu numai? – Când trăiești departe de orașul natal, tinzi să îl idealizezi. Simți nevoia mai mereu să-ți verbalizezi iubirea. Dar Timișoara noastră nu de declarații de dragoste are nevoie. Sunt în oraș oameni extraordinari de artă și cultură, iubitori de artă. Oameni, unii îmi sunt prieteni, în care am mare încredere că vor avea grijă să se întâmple mereu lucruri bune pe plan cultural.
