Muzeul Castelul Corvinilor ne reaminteşte, astăzi, despre Iancu de Hunedoara (1407 – 11 august 1456) şi strălucita victorie de la Belgrad.
„În zorii zilei de 22 iulie 1456, liniștea matinală era încă prezentă peste câmpurile de bătălie. Însă această liniște era doar o anticipare a unei noi zile de lupte aprige. Fără a mai aștepta ordine, detașamentele populare din armata maghiară au început să hărțuiască trupele otomane, angajându-se în lupte izolate cu cavaleria turcească, apoi au traversat râul Sava și s-au năpustit asupra oștirilor otomane din Anatolia.
Ioan/Iancu de Hunedoara se afla pe corăbiile de pe Dunăre în acele momente. Observând că armata sa nu mai putea fi oprită din avântul ei de luptă, a decis să intervină personal cu trupele sale, care erau răspândite prin fortăreață și oraș. Un atac general a fost lansat asupra taberei turcești. Tunurile sultanului au fost capturate și întoarse împotriva propriilor trupe, acum aflate în derută.
Cu toate acestea, ienicerii otomani au continuat să lupte cu dârzenie. Sultanul Mahomed al II-lea, deși rănit în pulpă de o săgeată, era prezent în mijlocul acțiunii. Aga ienicerilor, Hassan, și-a pierdut viața acoperindu-l pe sultan cu trupul său. Mahomed a reușit să respingă trupele maghiare care pătrunseseră în tabără și a ordonat recuperarea tunurilor cu orice preț.
De trei ori, trupele otomane au atacat cu furie, dar au fost îngenuncheate de focul nimicitor al maghiarilor. Tunurile nu au putut fi recucerite. Armata otomană a dat semne de descurajare, mai ales după ce nici un detașament de călăreți odihniți nu a reușit să schimbe soarta bătăliei. Turcii au început să fugă”, scriu istoricii de la Muzeul Corvinilor.
„Lupta nu s-a încheiat odată cu ziua. Ceea ce se petrecea pe uliţele înguste ale cetăţii continua pe câmpul larg cu mare tristețe, până când, sub întunericul nopții care cobora, împăratul turcilor însuși a fugit din tabăra sa […] Așa s-a desfăşurat bătălia cu împăratul turcilor la Nándorfehérvár.” (Din cronica lui Ioan Thuróczy)
Potrivit istoricilor, sultanul Mahomed al II-lea a rămas în tabără până spre seară, cu trupele sale de elită. În cursul nopții de 22 spre 23 iulie, au îngropat în grabă morții după ritul lor, au încărcat răniții pe un lung șirag de căruțe și au părăsit tabăra. În lagărul turcesc, armata învingătoare a găsit o pradă imensă. Tabăra părăsită era un amestec haotic de căruțe răsturnate, corturi abandonate, animale rătăcitoare și răniți uitați. Mirosuri grele pluteau peste câmpul de bătălie, unde de câteva zile zăceau mii de cadavre. În rândurile armatei începea să bântuie molima.
„Din Belgrad, scrisorile lui Iancu de Hunedoara și ale călugărului franciscan Ioan de Capistrano răspândeau vestea marii victorii împotriva celui care cucerise Constantinopolul. Europa a sărbătorit izbânda ca niciodată. Procesiuni au avut loc la curtea imperială germană, la Veneția și până în îndepărtata Anglie, la Oxford. Papa Calixt al III-lea lăuda numele ilustrului voievod Iancu de Hunedoara, iar în cinstea victoriei, a cerut ca fiecare biserică să tragă clopotele la prânz, instituind oficial sărbătoarea Schimbării la Față.
Bucuria triumfului a dat naștere unor zvonuri fantastice, cum ar fi că galerele papale (care încă nu porniseră din Italia) ar fi recucerit Constantinopolul. Se aștepta continuarea urmăririi sultanului fugit și veștile unor noi victorii. În locul lor, a sosit însă o veste neașteptată și întristătoare: la 11 august 1456, în tabăra de lângă Zemun, Iancu de Hunedoara, răpus de o ciumă, a murit”, mai menţionează Muzeul Castelul Corvinilor, pe pagina de Facebook.
Bătălia de la Belgrad reprezintă apogeul carierei militare a lui Iancu de Hunedoara. Principala consecință a victoriei din anul 1456 a fost întârzierea extinderii dominației otomane spre centrul Europei cu aproape 70 de ani, până în anul 1521, când Belgradul a fost cucerit de turci.
