16 decembrie 1989. Gustul neprețuit al libertății
Când ești liber, nu ai cum să înțelegi pe deplin ce este libertatea. Pentru că ea ține de natura existenței tale, te înconjoară precum atmosfera și privești prin ea spre celelalte lucruri. Când libertatea îți lipsește, însă, așa cum le-a lipsit românilor și tuturor celorlalți est-europeni vreme de peste jumătate de veac până acum 35 de ani, știi cu acuitate ce este. Așa cum știe însetatul ce este apa, cum știe înfriguratul ce este focul.
La 16 decembrie 1989, la Timișoara, s-a întâmplat să nu se simtă în aer mirosul viitoarelor zăpezi, așa cum se întâmplă de obicei în prag de iarnă, ci un gust inconfundabil și irezistibil de libertate.
Cumva, cineva a avut revelația că poți să spui NU când stai față în față cu nedreptatea, iar altcineva că poți chiar să strigi NU, și să te simți de parcă ai fi sorbit nectarul zeilor.
Apoi, mai mulți au descoperit că poți să-i aplauzi pe cei care rostesc adevărul, iar și mai mulți că poți să colinzi adevărul, și poți savura deja gustul libertății așa cum ai savura cea mai fină ciocolată.
Apoi un oraș întreg a aflat că poți să fii liber dacă spui că ești liber și că pentru șansa de a-ți recâștiga libertatea furată – nu doar ție ca individ, ci și generațiilor bunicilor și părinților –, pentru privilegiul de a reconstrui speranța de care are nevoie generația viitoare, merită să stai drept.
La 16 decembrie 1989, locuitorii Timișoarei au ieșit rând pe rând în stradă, chemându-se unii pe alții, ca să simtă gustul libertății. Chiar dacă – sau mai ales pentru că – în primele clipe, vestea că poți fi liber dacă afirmi că ești liber a părut doar o iluzie dintr-un basm de Sărbători.
Iar gustul libertății a fost atât de minunat, atât de seducător, încât nimeni n-a dorit să mai renunțe la el. Nici măcar atunci când hoții de libertate s-au pus în mișcare și au amenințat, și au lovit, și au pregătit teroarea.
Nimeni n-a mai făcut nici un pas înapoi.
