Pe urmele bulgarilor bănăţeni (foto)

„Când, în anul 1761, Blasius Kleiner își începe lucrarea despre Istoria Bulgariei, mai întâi explică cititorului european de ce acest popor, atât de viteaz, nu are încă o istorie scrisă, nici istorici care s-o scrie: «Acesta este un popor care face istorie şi nu are timp s-o şi scrie». Și specificul bulgarilor bănățeni este același: o comunitate mică, dar foarte bogată din punct de vedere istoric.

Consider că această inițiativă a «Renașterii bănățene» de a publica informații despre diversele naționalități din Banat este una binevenită și chiar necesară. Un proverb spune că în Banat până şi câinii latră în cel puţin patru limbi! Adevărul este că aici trăiesc în armonie, de secole, foarte multe naţionalităţi, lucru pe care cu greu îl putem întâlni în alte părţi ale lumii”. Aşa a început convorbirea noastră cu istoricul timişorean Nicolae Markov, care a consimţit să ne împărtăşească, nouă şi cititorilor noştri, file din povestea fascinantă a bulgarilor bănăţeni din comunitatea cărora face parte şi domnia sa.

„Bulgarii din România sunt una din cele 19 minorităţi naţionale recunoscute oficial în ţara noastră, având reprezentant în Parlament. Comunitatea bulgarilor din România este compusă din două grupuri distincte din punct de vedere istoric, confesional – bulgarii bănăţeni sunt catolici iar cei din Sudul României (Oltenia, Muntenia şi Dobrogea) sunt ortodocşi –, al limbii și scrierii – bulgarii din Banat scriu cu caractere latine iar cei din Sud cu caractere chirilice – dar mai ales din punct de vedere al gradului de păstrare a conştiinţei naţionale.

Astfel, se știe despre bulgarii bănăţeni că au fost întotdeauna loiali ţării de adopţie, fie ea Valahia, Austro-Ungaria, Ungaria sau România dar niciodată nu au încercat să-şi ascundă identitatea naţională. Ca dovadă stă faptul că în toate recensămintele oficiale aceștia s-au declarat bulgari, spre deosebire de bulgarii din sudul României, care se declarau  ̶   şi, din păcate, continuă să se declare  ̶   «sârbi». Până la căderea comunismului în România, în livretele militare ale bărbaţilor bulgari bănăţeni stătea scris, cu mândrie, la rubrica «naţionalitate»: bulgară.

Cine sunt bulgarii bănățeni?

Sub denumirea de bulgari bănăţeni sunt cunoscuţi acei bulgari care s-au aşezat în partea de vest a fostei regiuni austro-ungare Banat, astăzi împărţită între România şi Serbia. De menţionat este faptul că bulgarii bănăţeni nu au una şi aceeaşi origine, ci este vorba despre două grupuri, provenite din două regiuni diferite ale Bulgariei, care s-au aşezat în Banat în momente diferite: ciprovcenii şi pavlichienii.

În momentul sosirii în Banat, ciprovcenii şi pavlichienii se deosebeau unii de alţii prin grai, obiceiuri, port ş. a. Deşi erau cu toţii catolici, nu se simţeau ca fiind un întreg. Ei s-au aşezat în două localităţi distincte, formând două grupuri separate. După grai, ciprovcenii din Vinga aparţin grupului nord-vestic, iar pavlichienii din Beşenova Veche, grupului sud-estic. Ciprovcenii erau în majoritatea lor negustori şi meşteşugari, aveau printre ei intelectuali şi preoţi, iar pavlichienii erau agricultori, fără a avea printre ei oameni cu şcoală. În primii câţiva zeci de ani cele două grupuri au trăit separat.

Astăzi, ambele grupuri au conştiinţa apartenenţei la aceeaşi naţiune bulgară, iar în rândul oamenilor simpli există credinţa că sunt, cu toţii, urmaşii eroilor din Ciprovţi. În memoria colectivă nu se păstrează nici un fel de amintire a faptului că un grup provine din zona Ciprovţi iar celălalt din zonele Sviştov şi Nicopole.

Bulgarii bănăţeni reprezintă un fenomen unic pentru Bulgaria, în primul rând fiindcă sunt cea mai veche diasporă bulgară din lume care s-a păstrat în afara graniţelor, aproape complet izolată de patria mamă, dar mai ales fiindcă au reuşit să creeze, independent de Bulgaria, o literatură proprie, ridicându-şi dialectul la rangul de limbă literară, recunoscută de către Academia bulgară ca a doua limbă literară bulgară.

Noi nu suntem bulgari, suntem pavlichieni…

Bulgarii pavlichieni susţin că îşi trag <<supranumele>> de la apostolul Paul. Întrucât Paul în limba bulgară este Pavel (Павел), preferăm termenul de <<pavlichieni>> în locul celui de <<paulichieni>>. În limba bulgarilor bănăţeni termenul este <<palćene>>. Cât privește pavlichenismul, un prieten a fost martor la o întâmplare: două femei din Dudeștii Vechi citeau rubrica de decese din ziarul <<Náša glás>>, și una din ele întreabă: – Cine e femeia asta, că nu o cunosc (era fotografia unei femei care purta pe cap un batic, exact ca femeile din Dudești). La care cealaltă îi răspunde: – Asta nu e pavlichiană de-a noastră, e din Breștea!

Și astăzi oricine, doar ascultând cu atenție o discuție, va observa că cei din Dudești spun despre ei că sunt pavlichieni, dar cei din Breștea nu, ci sunt breșteni (brešćáne), pe când cei din Breștea afirmă despre ei că sunt pavlichieni, iar cei din Beșenova (Dudești) sunt doar beșenoveni (bišnovce). Și experimentul poate continua: orice bulgar bănățean, dacă este întrebat, în limba română, ce nație, ce etnie este, va răspunde <<Sunt bulgar!>> Dar dacă este întrebat în limba maternă, va răspunde <<Sunt pavlichian!>> (Sam palćenin!).

Legat de aceasta, în urmă cu vreo zece ani ne-am trezit la redacția ziarului <<Náša glás>> cu un grup de tineri din Europa de Vest, care, citind pe internet despre pavlichieni, au venit să viziteze <<tribul>> de pavlichieni din Dudeștii Vechi. Dar s-au trezit cu o ditamai biserică catolică în mijlocul localității! Tot ei au povestit că, în drum spre Dudești, au văzut o tăbliță ce ducea spre <<Bulgárus>> dar, spre mirarea lor, nu au găsit acolo nici un bulgar (evident, este vorba despre localitatea Bulgăruș).

Când s-au stabilit bulgarii în Banat?

Un prim grup al bulgarilor bănăţeni provine din localitatea Ciprovţi, aflată în nord-vestul Bulgariei. Emigrarea lor începe în anul 1688, în urma unei răscoale antiotomane, care este înăbușită în sânge, iar orășelul, numit din cauza frumuseţii lui <<Floarea Bulgariei>>, este ras de pe suprafaţa pământului. Fără îndoială, cea mai interesantă sursă de informare legată de Răscoala de la Ciprovţi, care conţine observaţiile unui participant direct la evenimente, este o scrisoare a arhiepiscopului de Sofia Stefan Knejevici (Giovanni Stefano Conti) către Propaganda Fide, redactată la 20 octombrie 1688 în biserica Sf. Francisc din Târgovişte, unde acesta menţionează localităţile în care bisericile, mănăstirile şi casele catolicilor au fost distruse în totalitate, făcute una cu pământul: Ciprovţi, Kopilovţi, Jelezna şi Clisura.

Ordinele erau foarte clare: <<Să fie omorâţi toţi bărbaţii – bătrâni şi tineri, cu excepţia băieţilor până la 16 ani, care vor fi luaţi în robie [şi] să fie omorâte toate femeile bătrâne, în afară de cele tinere, care vor fi luate şi ele în robie>>. Dar se pare că aceste măsuri s-au dovedit insuficiente pentru vizirul Mustafa Köprülü, care a dat ordin ca <<de acum înainte orice ciprovcean, oriunde va fi prins, să fie omorât sau luat în robie>>. <<Toţi catolicii noştri din Ciprovţi şi din satele din jur sunt prigoniţi de către turci, iar toate mănăstirile şi bisericile lor au fost trecute prin foc şi sabie>> – scrie, de la Viena, episcopul de Nicopole Anton Stefan către Propaganda de la Roma, la doar trei luni după tragicul eveniment şi adaugă îndurerat: <<oriunde sunt prinşi, sunt omorâţi sau luaţi în robie>>.

Dintre răsculaţi, doar o treime au reuşit să scape cu viaţă. Aceştia, în număr de peste 2.000 de suflete, trec Dunărea refugiindu-se în Ţara Românească (Valahia), în localităţile Craiova, Câmpulung, Râmnic (Râmnicu Vâlcea) şi Brădiceni, unde primesc privilegii din partea domnitorului Constantin Brâncoveanu. În războiul dintre Austria şi Turcia din 1737, acești bulgari au format chiar o armată de voluntari, luptând alături de austrieci. Dar mersul bătăliei este nefavorabil şi odată cu retragerea armatei austriece sunt nevoiţi să ia din nou drumul pribegiei. Ei trec în Transilvania şi se stabilesc temporar la Alvinţ (Vinţu de Jos) şi Deva.

Al doilea grup este format din bulgarii catolici, numiţi şi pavlichieni, din Episcopia de Nicopole. În urma răscoalei din Ciprovţi, aceştia, fiind la rândul lor catolici şi având legături directe cu Occidentul, prin preoţii lor, sunt suspectaţi de neloialitate faţă de statul otoman, astfel încât autorităţile încep să-i şicaneze. După anul 1718, când Ţara Româneasca trece sub dominaţie austriacă, bulgarii catolici de acolo primesc noi privilegii. Acest fapt îi stimulează şi pe bulgarii din satele de la nord de Dunăre (Belene, Oreş, Trănceviţa, Petikladenţi) să emigreze în <<Mica Valahie>> (Oltenia), încurajaţi fiind şi de episcopul catolic de Nicopole, Nicola Stanislavici.

Între 1726-1730, peste 300 de familii (aproximativ 2.000 de suflete) din aceste sate reuşesc să treacă în taină Dunărea şi să se stabilească în Valahia. Aceasta însemna aproape jumătate din numărul catolicilor din Bulgaria! La început, ei se aşează în suburbiile oraşului Craiova, unde exista deja o colonie de bulgari catolici ciprovceni, dar nu se amestecă cu aceştia, ci trăiesc separat.

Spre deosebire de ciprovceni, care erau negustori şi meşteşugari, aceşti bulgari erau exclusiv agricultori, iar la Craiova nu au primit nici păşuni, nici pământ pentru grădinărit, nici livezi sau vii. Astfel că, în anul 1731, ei se adresează autorităţilor, cerând alte locuri în care să se poată aşeza.

În toamna anului 1731, autorităţile austriece le permit bulgarilor să se aşeze la Iuriţ, localitate situată între Dunăre, Jiu şi micul râu Desnăţui, mai jos de Segarcea, acordându-le şi unele mici  privilegii. Pe la sfârşitul lui octombrie 1737, tot din cauza războiului dintre Austria şi Turcia, grupul bulgarilor catolici din Iuriţ, Izlaz şi Craiova se îndreaptă spre Orşova, în Banat, şi se stabileşte temporar la Recaş. În primăvara anului 1738 acest ultim grup ajunge la Star Bîşnov (denumire română ulterioară: Beşenova Veche, azi Dudeştii Vechi, jud. Timiş), formând cea mai mare colonie a bulgarilor bănăţeni, care ajunge în anul 1869 la 7.529 locuitori.

Ca fapt divers, amintim că prima colonie a bulgarilor în Banat se pare că a fost cea din Lovrin, fapt consemnat în Historia Domus a parohiei din Lovrin, în care se arată că în anul 1737, 300 de familii de bulgari s-au așezat aici, iar în 1742 s-au mutat la Beșenova.

În anul 1741, bulgarii veniți din Transilvania înfiinţează o a doua colonie în Banat, la Vinga (jud. Arad). Temporar, localitatea a fost oraş, numindu-se <<Theresiopolis>>, după numele împărătesei Maria Terezia. În 1744, împărăteasa reînnoieşte privilegiile acordate bulgarilor de tatăl ei, împăratul Carol al VI-lea, pe când aceştia se aflau încă în Oltenia, printre care se menţionează scutirea de orice dări şi de serviciul militar, acordându-le şi <<dreptul la sabie>> (jus gladis), adică dreptul de a judeca şi condamna la moarte.

Nikola Kaciamag şi… mai mulţi cai

Referitor la pământurile primite de bulgarii din Vinga din partea împărătesei, există legenda conform căreia negociator a fost baronul Nikola Kaciamag, originar din satul Kopilovţi, care era și consilier imperial. În urma discuțiilor, regina i-a spus că le va da vinganilor atâta pământ, cât va putea el să parcurgă călare pe un cal, timp de o zi, de la răsăritul soarelui până la apus, iar acolo unde va cădea calul de oboseală, să se termine posesiunea.

Nikola Kaciamag

Fiind hâtru ca orice bulgar, Nikola a dat ordin ca în patru puncte de pe traseu să-l aștepte, ascuns privirilor, câte un cal identic, înșeuat. Astfel, în momentul în care calul obosea, era schimbat cu altul. Când i-au spus împărătesei cât de departe a ajuns favoritul ei, toți s-au întrebat cum poate un cal în galop să parcurgă o asemenea distanță! Dar promisiunea este sfântă, și așa s-a ajuns ca pe vremea împărătesei Maria Tereza hotarul Vingăi să se întindă până la râul Mureș.

Despre Nikola Kaciamag circulă și legenda că ar fi fost singurul bărbat care a trecut prin iatacul împărătesei fără să fie decapitat. A murit la 17 februarie 1749 şi este înmormântat în basilica Maria Radna. În cele două localităţi menţionate mai sus bulgarii încep să-şi dezvolte un stil de viaţă şi o cultură proprie, în acelaşi timp păstrându-şi caracterul şi conştiinţa bulgară.

Ce înseamnă a fi bulgar catolic? 

Bulgarul bănăţean a fost mereu aproape de biserică, de preoţii săi. De pildă, cu 50 de ani în urmă, căsătoria cu cineva de altă religie era aproape imposibilă, nefiind de acord nici părinții, nici preoții. Astăzi, căsătoriile mixte sunt predominante. Religia catolică a jucat un rol uriaş în viaţa bulgarilor încă pe când se aflau în patria-mamă. Locuitorii din raionul Ciprovţi îmbrăţişează catolicismul în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, evenimentul fiind legat de ocupaţia maghiară din Vidin în perioada 1365-1369, când regele Ludovic I a încercat să impună cu forţa catolicismul asupra populaţiei bulgare din regiune.

Informaţii despre aceasta găsim în deja amintita lucrare „Istoria Bulgariei” a lui Blasius Klainer. Astfel, autorul povesteşte că, după ce regele maghiar Ludovic I a cucerit Ţaratul Vidinului, imediat i-a solicitat papei să-i trimită 2.000 de preoţi catolici pentru a-i converti, în masă, pe bulgari. Printre preoţii sosiţi în anul 1366 pe meleagurile bulgare se numărau şi opt călugări franciscani de la mănăstirea Olovo din Bosnia, care au adus cu ei o icoană a Fecioarei Maria. Doi dintre monahi, împreună cu icoana, au rămas la Ciprovţi, iar ceilalţi şase s-au îndreptat spre alte localităţi din regiune.

Există şi teoria conform căreia bulgarii din zonă au fost catolicizaţi datorită prezenţei minerilor germani saxoni, sosiţi pe aceste meleaguri în secolul al XIV-lea, venind, probabil, din Valahia, unde trăiau la Câmpulung, Târgovişte şi în alte localităţi. 1)     Acest lucru este plauzibil, întrucât şi în alte locuri în care trăiau astfel de colonişti, parte din locuitori au trecut la religia lor, aşa cum s-a întâmplat de pildă la Câmpulung în Valahia sau la Novo Bărdo şi Prizren în Serbia.

În secolul al XVII-lea, Ciprovţi era unul din cele mai active centre din Bulgaria, având legături religioase, politice, comerciale şi culturale cu Italia, Austria,Polonia, Rusia, dar şi cu Imperiul Otoman, aici aflându-se sediul Arhiepiscopiei catolice din Sofia. Astfel, mulţi tineri au avut acces la educaţia occidentală. Contactul lor cu o formă de organizare de stat şi obştească superioară, cu ideile Renaşterii, cu un alt tip de cultură, au avut o influenţă de netăgăduit. Întorşi pe meleagurile natale, ei au devenit promotorii unor idei noi dar şi lideri ai mişcărilor socio-politice.

Inițial, emigranți bulgari ajunși în Banat s-au gândit că, după trecerea represaliilor, se vor întoarce acasă. De aceea au rămas în folclor câteva cântece despre patria-mamă, Bulgaria, care este prezentată idilic ca fiind <<țara în care cresc bumbacul și cafeaua>> (Tám se rážde pamuk i kafe). După care și-au dat seama că nu mai există cale de întoarcere și, treptat, au început să uite de Bulgaria, și și-au îndreptat gândurile și speranțele spre Vest.

La aceasta a contribuit probabil și faptul că au plecat dintr-o țară în care religia dominantă era cea ortodoxă, ei fiind acolo minoritari din punct de vedere religios, și au ajuns într-o țară a cărei religie de stat era și religia lor. Astfel, s-au simțit mai „acasă”, nu mai erau o minoritate religioasă tolerată. Din păcate, soarta le-a fost din nou potrivnică după 1910…

Port popular al bulgarilor bănățeni reîntorși în Bulgaria, la Biala Slatina. Carte poștală, cca. 1900-1910

Ce înseamnă a fi bulgar bănățean?

În primul rând trebuie menționat faptul că la momentul venirii în Banat bulgarii nu aveau un cuvânt pentru <<hoț>>, fiind nevoiți să-l împrumute din altă limbă, și anume din maghiară: <<tolvaj>>. A fi bulgar bănățean însemna, în trecutul nu foarte îndepărtat, a fi politicos, a-ți asculta părinții și bunicii, a-ți respecta profesorii, preoții, rudele și vecinii și, în general, a avea o atitudine binevoitoare și respectuoasă față de toți oamenii. Trebuia să spui <<Bună ziua!>> sau, mai des, <<Falmis!>> (salut religios, prescurtarea de la <<Slăvit fie Isus>>) tuturor oamenilor pe care îi întâlneai pe stradă. Dacă nu, bunica sau mama vor afla și te vor certa!

Despre bulgarii bănăţeni se spun, în general, doar cuvinte de laudă. Astfel, se spune despre ei că <<sunt oameni foarte harnici>>. Toată bogăția oamenilor noștri a fost făcută exclusiv prin muncă grea. Înainte de culcare, proprietarul își arunca pălăria în cui, iar când se scula dimineața, pălăria încă se legăna… Pentru că acesta nu se ducea la culcare până când nu își hrănea animalele din ogradă și nu se asigura că totul este în ordine.

Vara, de obicei dormea în tindă, pentru a fi mai aproape de animale. Iar dimineaţa se trezea înaintea slugilor. Ce mânca el, mâncau şi slugile, iar de îmbrăcat, poate că uneori era mai prost îmbrăcat decât cei din urmă, pentru că majoritatea acestor <<chiaburi>> aveau un mare defect: erau foarte zgârciţi, fiecare bănuţ agonisit fiind folosit pentru a cumpăra pământ. Dorinţa lor era să aibă cât mai mult pământ, drept pentru care nu-i vedeai nici în birturi, nici în magazine, la <<shopping>>.

În semn de… „recunoștință” din partea patriei, cei mai harnici dintre bulgarii bănățeni, care au reușit să-și construiască case frumoase și să-și cumpere mai mult pământ pe care să-l cultive, au fost declarați chiaburi și, în iunie 1951, au fost deportați în Bărăgan. Au fost aruncați pur și simplu în câmpia Bărăganului fără nici o vină, fără nici o proprietate, fără drepturi, luându-li-se orice fărâmă de demnitate.

Dar acest fapt teribil a avut și un rol, să zicem, pozitiv: dacă până atunci toată lumea era concentrată să muncească la câmp și să cumpere cât mai mult pământ, de acum țăranii noștri au înțeles că bogățiile pământești sunt perisabile și îți pot fi luate oricând, de oricine. Dar nimeni nu-ți poate lua educația, așa că au început să-și trimită copiii la școală.

A fi bulgar bănățean mai înseamnă și a fi mândru! Nu știu exact de unde provine aceasta, poate se datorează influenței bănățene, căci nu degeaba se spune că <<Banatu-i fruncea>>. Așa că bulgarul bănățean concurează mereu cu sine, dar și cu ceilalți: trebuie să aibă cel mai frumos costum popular, cea mai drăguță casă, cea mai frumoasă și demnă soție/soț, cei mai deștepți copii.

Ce limbă vorbesc bulgarii bănăţeni?

Printre bulgarii bănățeni nu au existat niciodată oameni care să nu știe să scrie și să citească! Asta în condițiile în care, la finele secolului al XIX-lea, numărul analfabeților din Ungaria se ridica la 65 la sută, în Bosnia și Dalmația – 82 la sută,  iar în Austria 29 la sută. Mi-ar plăcea să spun că și azi toţi bulgarii bănăţeni vorbesc limba bulgară, dar, din păcate, mulți dintre cei foarte tineri o înțeleg într-o oarecare măsură, dar se rușinează să o folosească.

Îmi aduc aminte de spusele lui Mircea Eliade, profesor la Chicago în 1957, care a fost întrebat de Adrian Păunescu ce înseamnă pentru el limba maternă în contextul în care era plecat din țară de peste 25 de ani. Eliade a răspuns așa: <<Limba română este limba în care visez>>. La noi, la bulgarii bănățeni, există o altă zicală:<<Limba maternă este limba în care îmi număr banii>>…

Odată cu întemeierea primelor localităţi de bulgari în Banat, pe lângă biserici au fost construite şi şcoli în care, pe lângă predarea religiei, copiii învăţau să scrie şi să citească în limba maternă. Limba maternă a bulgarilor bănăţeni a fost normată în anul 1866 de învăţătorul Jozu Rill din Vinga, care publică <<Balgarskutu právupisanji>> (<<Ortografia bulgară>>).

Jozu Rill

Cu această lucrare se pun bazele limbii literare a bulgarilor din Banat. Ca fapt divers amintim că în Bulgaria prima ortografie oficială a fost adoptată abia după 30 de ani, în anul 1899. După <<Ortografia bulgară>> Rill publică şi primul abecedar în limba bulgarilor bănăţeni. În acelaşi an, 1869, el mai publică două lucrări indispensabile pentru nevoile şcolilor: o <<Carte de lectură>> pentru clasa a II-a şi o <<Carte de citire>> pentru clasele a III-a şi a IV-a. Dar, în afară de aceste lucrări strict didactice, Rill publică şi primul calendar-almanah în limba bulgarilor bănăţeni, <<Pomen>> (<<Amintire>>), punând astfel bazele unei tradiţii care se continuă până în zilele noastre. Fără a greşi putem afirma, că aceasta este prima lucrare literară, scrisă în limba bulgarilor bănăţeni.

Elevi din Beşenova Veche, 1933-1934

Limba bulgarilor bănăţeni este recunoscută de către Vatican ca făcând parte din rândul limbilor sacre, prin tipărirea traducerii Noului Testament, o dată între anii 1899-1902 şi a doua oară în anul 1998. Oficial ea a fost introdusă în liturghia bisericească în anul 1862, când episcopul de Cenad de atunci, Alexander Bonaz a ţinut, la biserica din Beşenova, prima predică în limba bulgarilor bănăţeni, îndemnându-i pe credincioşi la păstrarea credinţei catolice şi a limbii strămoşeşti.

Bulgari bănăţeni în pelerinaj la Maria Radna

Mai nou, limba bulgarilor bănățeni a intrat și în lumea jazz-ului, prin interpreta Tereza Catarov. Întrucât trăim în România, vrem – nu vrem, limba noastră culturală este limba română, deși mulți încă folosesc și limba maternă. Cu siguranţă este vorba de o asimilare naturală.

Dar celor sceptici, care gândesc că limba noastră, a bulgarilor bănățeni, nu are nici un fel de viitor, vreau să le amintesc următoarele: La finele secolului al XIX-lea ne-a vizitat celebrul profesor bulgar Ljubomir Miletici, devenit ulterior academician și președinte al Academiei Bulgare de Științe. Chiar dacă a fost uimit să constate că bulgarii din Vinga aveau trotuar – care pe atunci nu exista în Sofia, el a spus, cu tristețe, că bulgarii bănățeni vor rezista cel mult încă 50-60 de ani, după care vor fi asimilați în totalitate de elementul maghiar. Dar bulgarii au rezistat…

La mijlocul secolului XX ne-a vizitat un alt renumit profesor bulgar, filologul Stoiko Stoikov, care a avut un verdict asemănător, spunând că în cel mult 50-60 de ani bulgarii bănățeni vor fi asimilați de elementul românesc. Iată că ne aflăm în al doilea deceniu al secolului al XXI-lea și încă vorbim și chiar publicăm ziare, reviste și cărți în limba noastră și sper să o putem face mult timp de acum încolo.

Personalități

Dintre personalitățile pe care le-au dat bulgarii bănățeni vom menționa aici, pe scurt, doar trei, urmând a dezvolta subiectul în viitor:

– Nicola Stanislavici, episcop de Cenad, mare sfetnic al împărătesei Maria Terezia;

– Eusebius Fermendžin, călugăr franciscan, istoric şi academician, autoritate în istoria catolicismului sud-slav;

– Dr. Carol Telbisz (n. 19 noiembrie 1854, la Cenad), primar al Timișoarei timp de 29 de ani, între 1885-1914. Părinţii săi au fost: Joannes Telbisz, „quaestor” (funcţionar), bulgar de origine, născut la Beșenova Veche (fosta denumire a actualei localităţi Dudeştii Vechi), şi Antonia Schiller, de origine germană, născută la Cenad.

La 4 martie 1885 este ales în funcţia de primar al orașului Timișoara, fiind cel mai tânăr primar din întregul Imperiu Austro-Ungar.

Din păcate, nu se adeverește mitul conform căruia sub administrația Telbisz a fost introdus iluminatul public stradal: Timişoara devenea primul oraş din Europa cu iluminat public electric la 12 noiembrie 1884, Telbisz fiind ales primar la 4 martie 1885.

Carol Telbisz s-a străduit să-i ţină uniţi pe toţi cetăţenii Timişoarei, indiferent de credinţa lor religioasă sau de naţionalitate, pentru el importante fiind doar interesele oraşului şi bunăstarea cetăţenilor. Drept urmare, a fost reales primar şi la alegerile din 1890, 1896, 1902 şi 1908.

Un mare merit al lui Carol Telbisz a fost promovarea educaţiei, în timpul mandatului său fiind construite multe şcoli și grădinițe, aproape exclusiv din fondurile Primăriei, învăţământul primar fiind gratuit. În perioada în care a fost în fruntea Primăriei, oraşul Timişoara s-a dezvoltat într-un ritm susţinut, dovedind un şir nemaivăzut de succese şi progres. Pe 27 iulie 1899 se inaugurează linia de tramvai electric, care era a doua asemenea linie de pe teritoriul de azi al României (după Bucureşti, în 1894).

Sub administrația primarului dr. Carol Telbisz începe să prindă contur orașul Timișoara așa cum îl cunoaștem astăzi: se construiește întregul ansamblu de clădiri din Piața Operei, Școala superioară de fete (azi Liceul Carmen Sylva), Liceul de băieți, Complexul Piariștilor, cu biserica, gimnaziul și internatul, clădirea Băncii Naționale și cea a Poștei, Biserica catolică Millenium, Biserica catolică din Piața Bălcescu, Sinagoga din Fabric, Sinagoga din Josefin, Biserica ortodoxă „Sfântul Ilie”, Biserica reformată din Piața Maria.

Inima lui a încetat să mai bată în dimineața zilei de 14 iulie 1914. A decedat departe de ţară şi de prieteni, fiind înmormântat inițial în cimitirul din localitatea Pörtschach. După trei luni, trupul său a fost exhumat și adus la Timișoara, iar pe 24 octombrie 1914 a fost depus la Biserica Piaristă, unde timişorenii şi-au putut lua rămas bun de la fostul lor primar, care azi se odihnește în cimitirul din Calea Lipovei’, ne-a spus interlocutorul nostru Nicolae Markov, căruia îi mulţumim cu toată recunoştinţa.

Tradiţiile, păstrate cu sfinţenie

Conform ultimului recensământ al populației din 2021, în România trăiesc aproape 6.000 de bulgari, dintre care în jur de 3.800 se regăsesc în Banat, peste 1.700 în Muntenia, restul fiind stabiliţi în alte locuri din ţară. Localitățile cu populație de origine bulgară mai importante sunt Dudeștii Vechi, Denta şi Breştea (judeţul Timiş) și Vinga (judeţul Arad).

Colectivizarea a privat de proprietăți extinse de pământ sute de familii bulgare, care s-au văzut nevoite să se mute la oraș, unde au găsit locuri de muncă. Astfel, din principalele sate bulgărești Dudeștii Vechi, Breștea şi Vinga, marea majoritate a bulgarilor s-au mutat la Timișoara, Sânnicolau Mare şi Arad. Remarcabile sunt prezența și participarea bulgarilor la viața culturală, ei fiind nelipsiți de la festivalurile etniilor şi ale minorităţilor naţionale din Banat, unde îşi prezintă, cu mândrie, tradiţiile, obiceiurile şi inegalabilul port popular.

În sâmbăta dinaintea Floriilor, fetițele din Dudeștii-Vechi, îmbrăcate în port tradițional, merg la Lazăriță, colindând rudele cu frumoase cântece specifice prin care vestesc învierea lui Lazăr.