Mere de Sânpetru

Dacă cineva nu a avut copilărie, să nu citească mai departe. Cum eu am avut și încă una trăită din plin, alături de alți copii de pe strada mea din sat, ceva mă îndeamnă să povestesc despre cât de puține, de mici bucurii, ai nevoie pentru a fi fericit. Mă jucam, cât mă jucam de unul singur ori împreună cu ortacii mei din vecini, apoi dădeam o raită prin grădină, unde erau doi meri, unul dulce, altul acru.

Întâi încercam fructele primului, erau bune și verzi, dar nu prea aveau vreun gust. Apoi mergeam la celelalte, căutam câte unul galben, dar și ele erau verzi. Dacă mușcam din unul dintre ele, scuipam repede, căci erau acre rău și ne legau gura. Apoi ne continuam jocurile, joaca, nu înainte să bem câte o cană cu apă rece din găleata plină.

Ai noștri ne certau, spunându-ne că vom face broaște în burtă, dar nu ne păsa. Merele acestea nu erau nimic, pe lângă cele din pomul acela mare de lângă plațul din vale. Așa că porneam desculți, în șir indian, pe una dintre cele două linii groase de praf din drum, pe urmele lăsate de roțile căruțelor și la capătul străzii, ne aștepta Boaza, dealul cel mare, după care era Valea Ungurilor, locul cu case și alți prieteni ai noștri.

Pe Boază găseam fragi mulți, ascunși prin iarbă, dar acum nu fragi căutam, ci mere de vară care să ți se topească în gură, cum nu găseai niciunde în sat. Lăsam în stânga, dealul și coboram în dreapta pe sub grădini, prin scaieții, înalți ca și noi, înfloriți. Paralel cu drumul se vedeau adânci, ca niște șanțuri, albiile torentelor care erodau marginile drumului de pământ.

La Cerneale, așa se numea partea aceasta de vale, lăsam în dreapta două case și un drumeag care urca panta unei străduțe. Mergeam mai departe pe iarbă, căci drumul continua pe sub Boază spre Valea Ungurilor și Castelul lui Wrana, atunci năruit. În zare se vedea un rând de plopi și albia șerpuitoare a Vânei. În marginea unei grădini era o fântână cu cumpănă, la care se adăpau animalele. În dreapta ei, la puțină distanță, ne aștepta o punte mică, făcută din crengi de salcie, pe care treceam, pentru a o lua apoi pe firul de cărare dintre gardul din spini și albia Vânei, pentru ne răcori cu apă limpede pe care o beam cu palmele făcute căuș din Izvorul cu Leac.

După ce am sorbit din acea apă cu nesaț, ne-am continuat drumul, urmând malul și gardul până ieșeam iar la locul cel drept, în lunca prin care își avea parcursul leneș și sinuos pârâul. Nu după mulți pași ajungeam la o poartă mare din crengi de salcie, unele pornite în ea, pe care o aplecam și apoi ne strecuram în plațul din vale. Ca să nu ne înțepăm în iarba cosită sus, o luam prin șanțul de scurgere de la marginea porumbului. Așa ajungeam în partea cealaltă a plațului, treceam peste fâșia de pruni și intram în umbra mărului bătrân, despre care nici stăpânul lui, Isac, nu știa câți ani are. Mi-aduc aminte că mi-a spus, când eram acolo cu tata, că pot veni să mănânc câte mere poftesc și să-mi iau și acasă, dar să am grijă să nu rup vreo creangă, căci pomul acela trebuie să mai facă fructe și la anul.

Lângă tulpina sa groasă era o prăjină lungă de vreo șase-șapte metri. Cu ea am scuturat câteva mere. Am mâncat repede două-trei. Nu erau mai mari de patru-cinci centimetri diametru, dar atât de dulci și de bune… cum n-am mai mâncat din copilărie.

Apoi am adunat alte câteva, poate zece și le-am pus în cămașă. La fel au făcut și tovarășii mei de joacă și ne-am întors pe același drum acasă. Nu înainte de a mai bea pe săturate apă din Izvorul cu Leac. Astăzi, după decenii, am pe masa din bucătărie un măr, de trei ori mai rotofei decât acele mere alb-gălbui cu dungi roșii de Sânpetru din plațul meu din vale, din Ferendia copilăriei.

L-am cumpărat cu trei luni în urmă de la un supermarket. E un măr nemuritor, de zici că e butaforie. Îl țin acolo să văd după cât timp se va stafidi, pentru că nu cred că de putrezit, va putrezi vreodată…


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns