“Dragostea m-a trecut peste orice greu!” Despre Calea împărătească, pe care a pășit şi monahia Casiana, stareţa Mănăstirii Şag-Timişeni

Foto: Adrian Pîclişan

Sfântul Constantin cel Mare care, se ştie, are o anvergură aparte întru sfinţenie, mărturisea că, dacă ar fi ştiut de câtă cinste se bucură monahii în Rai, călugăr s-ar fi făcut cât timp a stat pe pământ. Călugărul nu e doar rugător pentru sine, ci pentru întreaga lume.

Pentru implorarea chiliilor

La doi paşi de vuietul care te antrenează într-o nesfârşită risipire a existenţei noastre, pe drumul ce şerpuieşte din Şag spre mica oază, se află mănăstirea, locul unde timpul are o altă cadenţă. Aici, seara, când privegherile de obşte se sfârşesc, cerurile se deschid pentru implorarea chiliilor.

Ca nişte siluete imaginare, înveşmântate pentru eternitate, maicile se retrag din tăcerea faţă de lume în conversaţia cu Dumnezeu. Aici, Înaintemergătorul Ioan, Cel care le ocroteşte neîncetat, le şi ajută să sporească duhovniceşte. Şi, când tainica rânduială a nopţii e săvârşită, trupul lor, lucrat spre despătimire, sub dalta înfrânării şi a metaniilor, îşi îngăduie puţine ceasuri de refacere.

În zori, în dangăt de clopot, micile albine ale acestui stup dătător de veşnicie îşi reiau zborul… Liturghia, cea mai înaltă dintre toate slujbele, e timpul când cerul şi pământul se unesc, iar îngerii cântă, Sus, aceleaşi cântări cu strănile întrupate.

Treimea prefacerii

În colţul din dreapta, unul dintre glasurile ce luptă să deschidă văzduhul e al stareţei Casiana. Dragostea pentru cântarea bisericească îi e tovarăş vechi. Maica, departe de a fi ghicită că răspunde de trupul şi sufletul acestui loc, se retrage, desfăcută de sine, să mai confişte o fărâmă din taina şi bucuria Sfintei Liturghii.

E ca un ceremonial, în care fecioara îşi zăvorăşte candela umplută cu undelemn, iar coroana dobândită în ceasurile sfinte se revarsă pe chipul ei. “Ce luminoasă e faţa maicii stareţe!”, se aude glasul unui băieţel care, mai devreme, îi şi distingea, dintre trilurile de la strană, vocea ei cristalină.

Viorica, apoi Platonida şi, acum, Casiana. E treimea prefacerii numelui şi fiinţei stareţei. De la botez, când părinţii au numit-o ca pe floare, ceea ce şi reprezenta pentru ei ca unică fiică, apoi când a fost tunsă rasofor şi regretatul părinte Ioan Negruţiu a chemat-o după înţeleptul Platon, iar, în cele din urmă, după 15 ani de luptă cu sine, când stareţa de la acea vreme a propus-o pentru a fi tunsă în monahie, Casiana.

La şase ani ştia toate rugăciunile începătoare

“M-am năcut pe Valea Izei, într-un sat voievodal, Bogdan Vodă, într-o familie credincioasă. Mama era soră medicală şi, în general, lucra noaptea. Din acest motiv, eu şi fraţii mei rămâneam în grija tatălui, care se ocupa mult de noi. Îmi amintesc că în fiecare seară ne aşeza în genunchi, lângă el, şi ne învăţa să ne rugăm pe rozariu, câte zece boabe cu Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, Bucură-te…, apoi Tatăl Nostru şi tot aşa. La şase ani, şi eu şi cei doi fraţi ai mei ştiam toate rugăciunile începătoare”, mărturiseşte maica despre primele amintiri legate de întâlnirea Divinităţii. Dacă astăzi majoritatea fetiţelor sunt încurajate să o urmeze pe Barbie – simbol al frumuseţii nenaturale, chiar al indecenţei, păpuşa fiind ba la duş, ba la coafor, ba la shopping – timpul copilăriei maicii Casiana avea cu totul alte repere: “Cea mai dragă sufletului meu era biserica din sat. Şi acum, dar mai ales atunci, toţi localnicii mergeau la sfintele slujbe”.

Sfânta Liturghie şi doar apoi şedinţele de partid

În acei ani, primarul şi secretarul de partid făceau parte din corul bisericii: ”Şi ei erau în port popular, iar dacă venea cineva de la Bucureşti cu probleme de partid i se spunea că fac şedinţă după slujbă. Primarul zicea mereu, la aproape orice, <<cu ajutorul lui Dumnezeu>>. Lumea era foarte ancorată de cele sfinte, se organizau procesiuni la Adormirea Maicii Domnului şi Drumul Crucii. Eu aveam o colegă cu care îmi plăcea să mă întrec, să ajungem primele la Liturghie. Şi prindeam loc pe primul rând, la femei. Mergeam în costum popular şi, în Postul Paştelui, mă rugam la fiecare icoană din biserică cu Patimile Mântuitorului. Comunitatea era preocupată de viaţa spirituală şi culturală, punând accent pe tradiţii. Ţin minte că s-au organizat manifestări la o sută de ani de la descălecarea lui Bogdan Vodă, când s-a montat şi o piesă istorică, dar şi una pe tema nunţii, a cununiei, ca lumea să ştie simbolistica ei. Strunga oilor, deşi se făcea cu animalele de la colectiv, era de asemenea un moment de atracţie, chiar şi pentru unii invitaţi din străinătate, care erau ospătaţi numai cu bucate tradiţionale”.

Dincolo de peisajul alegoric ce încânta sufletul sensibil al maicii Casiana, după timpul de rugăciune în compania tatălui, seara, copilaşii îşi făceau loc în casa bunicilor, aflată în apropierea căminului părintesc.

Aici, legenda era înlocuită cu istorisirile unei realităţi crude: „Bunicul din partea tatălui ne povestea seară de seară din război. Şi ne spunea mereu ceva nou. Cum bunica a rămas orfană de război şi el a mers şi a avut grijă de familie, cum el însuşi mergea desculţ când era în război. Dar şi despre moralitatea satului: cum un om, care fura de mai mult timp, iar ultima pradă erau nişte miei, a fost pedepsit să umble cu mielul după gât pe toate uliţele… Noi eram foarte impresionaţi şi pricepeam morala”.

Asistentă… la spitalul lui Dumnezeu

În paralel cu chipul tatălui, blând, iubitor şi aplecat întru totul spre latura duhovnicească, figura mamei este evocată ca a unei fiinţe puternice, cu multă empatie pentru suferinţa semenilor şi gata să le vină în ajutor. Şi Viorica îşi dorea să îi urmeze, pregătindu-se pentru o şcoală specializată în acest sens:

„De două ori am învăţat anatomia, deoarece am intenţionat să mă fac asistentă medicală. Când am terminat clasa a VIII-a, am vrut să vin la Timişoara, dar mama considera că e cam mult vagabondaj… Iar când colegele mele s-au interesat de şcoală, li s-a spus că nu se primesc elevi din alte judeţe. Şi când am absolvit liceul am reluat problema dar, atunci, nu se mai dădea admitere. Mai târziu am înţeles că alta era voia lui Dumnezeu. Alta era chemarea”.

Primul fior, retragerea şi frământările

Primul fior, care i-a deconspirat tânjirea după Hristos, e reţinut de la sfârşitul clasei a VII-a. Delicata Viorica (monahia Casiana) afla, oarecum indirect, că în vecini poposise o călugăriţă care căuta fete să le ducă la mănăstire:

„I-am auzit pe părinţi vorbind despre asta în curte şi imediat am zis că eu mă duc. Mama, oarecum dojenitoare, mi-a răspuns: <<Da, tu te duci!…>>. Eu nu văzusem în viaţa mea călugări. Până la această maică, prezentă a doua zi la Sfânta Liturghie, unde a şi rostit Crezul. În clasa a VIII-a mai aveam patru colege apropiate şi toate vorbeam că nu ne vom căsători, ci ne facem măicuţe. Chiar profesoara noastră de practică povestea că a fost într-un pelerinaj şi ne încuraja şi ea, spunând că poate ne călugărim împreună. La liceu mi-a dispărut gândul, iar după absolvire am lucrat în sat vreo trei ani. Între timp, tata şi fraţii mei au urmat o calificare la Bucureşti. Acolo au vizitat majoritatea mănăstirilor din zonă. Îmi povesteau multe şi au adus acasă pământ de la Ierusalim, lumânări din Ţara Sfântă etc. În această perioadă am participat la sfinţirea unei biserici din apropierea satului natal, la care au fost prezente şi trei măicuţe chiar de la Şag-Timişeni, ele fiind, la rându-le, născute în Maramureş. Înainte de începerea slujbei, m-am aşezat cu colega mea chiar lângă ele. Le admiram. Cu câtă evlavie se închinau…! De atunci, gândul a revenit şi nu m-a mai părăsit. Nu mai aveam linişte. Când i-am spus mamei, s-a întristat. Atunci am decis să vizităm şi noi mănăstirile pe care le cercetase tata. Mi-ar fi plăcut să rămân acolo, la una dintre ele, dar erau după modelul de sine, nu de obşte, adică maică şi ucenică. Următorul an m-am frământat, dar am amânat plecarea. Mama tot plângea. Eu îmi făceam treaba, mergeam la serviciu, acasă la muncile rânduite, dar eram cu totul retrasă de la cele lumeşti. În acest timp mă rugam mai mult, citeam la Psaltire şi speram că Dumnezeu îmi va arăta calea”.

„Alta era calea!”

Deşi părinţii ar fi vrut să o păstreze aproape, să o aşeze la casa ei, fiind dispuşi chiar să o lase în casa natală, aceasta fiind rezervată, după obicei, mezinului, la numai 23 de ani, delicata Viorica se încredinţa Mirelui Ceresc, alegând calea cea strâmtă:

„Într-o zi mi-am făcut lichidarea şi am decis să pornesc. Nici nu ştiam unde e mănăstirea la care aveam să merg. La un moment dat, naşa mea ne-a vizitat şi am auzit-o cum îi şoptea mamei că în satul vecin e venită o maică, de la Mănăstirea Şag-Timişeni…”.

Era o reconfirmare a numelui locului unde Viorica avea să se preschimbe în monahia Casiana: „Pe drum m-am întâlnit cu cineva care m-a întrebat încotro am pornit. Şi am spus direct. Acea persoană mi-a explicat că din satul ei sunt două călugăriţe la Timişeni. Şi mi-a explicat în detaliu unde se află. Atunci am înţeles că Dumnezeu mi-a arătat calea”.

„La început am stat o săptămână, am luat parte la toate slujbele şi am întrebat-o pe maica stareţă dacă mă primeşte în obşte. Tot atunci l-am întâlnit pe părintele Ioan Negruţiu care, mai târziu, avea să îmi devină mentor. Sfinţia sa a insistat mult să rămân, menţionând şi că nu prea erau fete cu liceul făcut. M-am întors acasă pentru acte şi pentru caracterizare de la secretarul de partid. Acesta a scris că sunt exemplu de urmat pentru tineretul din sat. Pe la Rusalii m-am întors cu documentele, iar în octombrie urma să mă instalez definitiv la mănăstire”.

Lepădarea de lume şi drama mamei

Lunile au trecut, iar ceasul lepădării de lume, al despărţirii de familie şi de tot ce poate frâna sufletul de la desăvârşire se apropia: „Şi mama era foarte credincioasă, dar plângea mereu, iar la plecare nici nu pot să spun cât de greu a fost. Eu mă îmbrăcam, plângând, într-o cameră, iar ea îmi făcea bagajul, tot plângând, în cealaltă. Mi-a spus mătuşa că după ce a plecat autobuzul a fost sfârşită de durere. Însă tata avea o linişte şi o împlinire. După un an şi mama mi-a mărturisit că e mulţumită şi bucuroasă că mi-am ales acest drum”.
„Niciodată nu e greu pentru Hristos!”

Ascultarea necondiţionată, însoţită de rugăciune continuă, care aduceau smerenia, paza minţii, păstrarea păcii şi chiar biruirea patimilor, erau examenele pe care sora Viorica trebuia să le promoveze. Cumplite ca grad de dificultate, dar fără de care urcarea pe treptele Scării Raiului era imposibilă. Iar confirmarea sporului său duhovnicesc avea să vină şi prin tunderea în rasoforă (după cinci ani) şi, după alţi zece, în monahie, momente atât de tainice şi unice, dar pe care discreta maică a ales să le împărtăşească numai cu obştea şi cu Cel Căruia i se încredinţa prin jurământ de necurmat:

„Am asistat o dată la o călugărie unde au plâns cei din familia monahiei de parcă ar fi îngropat-o. Atunci mi-am propus să nu îi chem pe ai mei, deşi, mai târziu, am regretat puţin că l-am lipsit pe tata de clipa aceea. Dragostea m-a trecut peste orice greu. Niciodată nu e greu pentru Hristos. Şi dacă ar mai fi să aleg o dată, tot asta ar fi calea”.

Rugăciunile, în căruţă spre colectiv

Anii regimului ceauşist aveau să le fortifice şi mai mult pe maici, ele fiind nevoite să participe şi la munci agricole, aşa cum mărturisea şi Arhipăstorul Banatului, ÎPS Ioan. Monahia Casiana explica cum pământul mănăstirii era insuficient pentru întreţinerea gospodăriei anexe, iar parte din obşte mergea cu căruţa să lucreze la colectiv:

„Ne duceam la câmp câte 17, în zori, citind rugăciunile dimineţii şi Acatistul Maicii Domnului în căruţă şi ne întorceam seara, tot în rugăciune. Simţeam o aşa linişte… şi nu că era dificil”.

Retrasă, având smerita cugetare, cu greu îşi deschide maica învelişul în care stă taina călugărului. Rânduiala pe care ştim că, fără să o spună, şi-a asumat-o – pravila de rugăciune, miile de metanii şi închinăciuni, dar şi rostirea neîncetată a numelui Mântuitorului (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa), plus citirea Psaltirii şi a Vieţilor Sfinţilor – alăturată postului şi participării la slujbele şi ascultările în obşte sunt coordonatele identităţii spirituale ale fiecărui monah lucrător. Iar drumul şi truda maicii Casiana, ştiute cu adevărat numai de Cel de Sus, dar intuite şi recunoscute şi de fostul ei duhovnic, părintele Ioan Negruţiu (plecat în veşnicie), au confirmat-o ca stareţă la Şag-Timişeni.

“Într-o zi, tu ai să fii stareţă!”

„Îmi tot spunea părintele Negruţiu, când discutam despre organizare, despre rânduială, ca o prorocire: <<Într-o zi, tu ai să fii stareţă!>>. Şi parcă îmi şi transmitea ce mai trebuie făcut: <<Aici trebuie ridicată o biserică, o catedrală!>>. Iar când s-a pus piatra de temelie, era foarte bucuros şi spera să o vadă ridicată. Sfinţia sa se ocupa foarte mult de mine. La spovedanie insista, ca să dobândim spor, să mai tăiem câte ceva de la un an la altul, să mai scăpăm de câte un păcat. Ne cerea să citim mereu Sfânta Scriptură”.

Ascultarea oarbă şi tăierea voii

Taina aceasta, cu mierea şi fierea ştiute numai de cei care se încumetă să intre în lupta cu ispitele – se spune că pe viitorul călugăr îl duc îngerii până la poarta mănăstirii, iar de acolo îl preiau diavolii – a fost doar sugestiv deconspirată de echilibrata maică: „Paza minţii! Asta e sarcina grea a fiecărui călugăr. Toţi mai cădem, dar, prin spovedanie şi împărtăşanie, căutăm să ne ridicăm. Sporul îl simţi în timp. Vine o aşezare, când nu te mai tulburi de orice, iar pretenţiile de la tine sunt tot mai mari. Mai sunt şi neputinţe, dar calea de mijloc e calea împărătească. Ascultarea e prima treaptă. Ascultarea oarbă, chiar şi când eşti în lume trebuie să o faci – de duhovnic, de părinţii trupeşti, de soţ-soţie, de şef la serviciu etc. În toate e bine să ştii limita. Dar tăierea voii e cheia. Chiar şi prin punerea numelui. Aici nimic nu facem după placul nostru. Şi în familie ar trebui să fie la fel”.
Când străbate spațiul sacru de la strana pe care încă o slujeşte după atâţia ani, spre uşile care o poartă spre lume, paşii neauziţi ai stareţei Casiana, ca şi rostirea ei firească, nepreţioasă şi egală, poartă ritmul rugăciunii şi al păcii. Ceea ce a dobândit în peste 30 de ani de călugărie, maica nu reţine doar pentru sine. Surorile ei se pot folosi de aceasta, la fel şi noi, cei care mai trecem pragul sfântului lăcaş. La Şag-Timişeni, în paralel cu zidurile, s-au clădit şi sufletele!


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns