Documenta. Piaţa Traian

În ciuda unor lăudabile încercări de a readuce la viaţă centrul cartierului Fabric – Piaţa Traian şi împrejurimile acesteia -, efectul de ansamblu rămâne dezolant. Majoritatea clădirilor au tencuiala căzută, decoraţiunile sfârşitului de secol 19 şi început de secol 20 abia dacă mai pot fi ghicite pe faţada clădirilor (fenomen din păcate generalizat în oraş), ba chiar şi pavajul reabilitat în ultimul deceniu e atât de denivelat şi de ştirb, încât ai crede că sunt doar resturile celui de acum un secol.

A dispărut şi furnicarul de navetişti şi localnici care animau cu peste douăzeci de ani în urmă piaţa şi străzile la orele schimbului, venind dinspre Gara „Mică” sau din celelalte cartiere în drum spre numeroasele fabrici.

Dar se pare că dezamăgirea se repetă periodic căci iată ce scria Geml, fost primar şi monograf al oraşului în anii douăzeci ai secolului trecut: „…Viaţa economică şi cea socială erau pe vremuri relativ mult mai animate decât în prezent. În anii şaptezeci şi optzeci [ai secolului nouăsprezece] viaţa pulsa aici atât de tare încât cetăţenii întregii Timişoare năvăleau sâmbetele şi duminicile în Fabric, pentru a petrece cu voie bună câteva ore în plăcutele localuri, restaurante şi cafenele „La Ursul”, „Păunul”, „Curtea Fabricii”, „La prinţul turcesc”, „Regina Angliei” ş.a.m.d. Fabricul era fruntaş şi în ceea ce privea grădinile de vară…” Chiar dacă Fabricul, prin chiar natura lui, nu era unul din cartierele elegante ale oraşului, „Aici nu se găseau decât hoteluri de clasa a doua pentru lumea din împrejurimi; dintre acestea menţionăm hotelurile „Păunul”, „Trei trandafiri”, „Marokkaner”, „Trei crai”, situate toate în centru, în apropierea pieţei Kossuth (azi Traian).

În afara acestor hoteluri mai existau multe hanuri cu cârciumă, unde veneau agricultorii din împrejurimi, însă acestea şi-au pierdut mult din importanţă odată cu construirea căii ferate către Orşova şi Baziaş, ca şi după închiderea morilor de apă şi a fabricilor de spirt.

În afara susnumitelor hoteluri, mai existau cafenelele „La regina Angliei” în piaţa Kossuth (azi Traian), „La cerbul“, iar la capătul străzii Mielului (azi Titu Maiorescu) „La prinţul turcesc“.” Una din frumoasele clădiri, ajunsă azi în stare de ruină, adăposteşte la parter o farmacie despre care Geml scrie: „Interesant este istoricul celei de a treia farmacii „La Sfânta Treime”. În anul 1873, după dezbateri aprinse, la solicitarea oraşului, Ministerul şi-a dat acordul şi – caz unic! – a autorizat municipalitatea să acorde dreptul personal pe bază de concurs.

Dintre cei trei concurenţi a fost ales Franz Hönig care a deschis farmacia de pe strada Principală (azi Dacilor) la nr.44, la colţ cu strada Balanţei (azi str. Costache Negruzzi). În anul 1891 aceasta a trecut la Ferdinand Supp, în 1893 la Eduard Feigl, în 1894 la Ernest Vida, în 1898 la Ig. Neumann, iar de la acesta a cumpărat-o Anton Nägele. Din 1917 până în prezent proprietar este farmacistul Dr. Kovács Aladár.”

Şi azi vechii timişoreni numesc locul farmacia Kovács. Despre pieţe: „Încă în zilele noastre Piaţa de Fân (azi Badea Cârţan) este locul de adunare al căruţelor care aduc grâu, ovăz, porumb, fân, paie, fructe şi altele la târgurile săptămânale. Târgurile săptămânale organizate în Fabric unde se adună foarte mulţi vânzători sunt deosebit de căutate deoarece aici nu sunt satisfăcute doar necesităţile de consum ale celor 24-25.000 de locuitori din Fabric, ci şi ale acelora din alte cartiere.

Târgul de alimente şi păsări se ţine în piaţa Kossuth (azi Traian), cel pentru pantofi, cizme, papuci şi obiecte de îmbrăcăminte, ceva mai departe, în Piaţa Mică (azi Petru Rareş)”.

Trecând deunăzi dinspre Piaţa Traian spre Piaţa Badea Cârţan, în afara înmulţirii îngrijorătore a magazinelor cu haine second hand, am observat apariţia unui talcioc improvizat întinzându-se până la pod, iar spectacolul mi-a amintit din nou de observaţiile lui Geml: „O specialitate a comerţului din Fabric este negoţul cu vechituri, din practicarea căruia îşi câştigă existenţa numeroase familii.

Mai multe străzi precum străzile Spion (azi Timocului) şi Balanţei (azi C. Negruzzi) sunt pline de prăvălii de telali şi de ateliere unde sunt prelucrate şi îmbunătăţite piei de animale, obiecte vechi de îmbrăcăminte, fierărie, pene aduse de vânzătorii ambulanţi şi de public.

Cu toate că aceste îndeletniciri sunt privite îndeobşte cu dispreţ, căci obiectele vechi nu împrăştie o mireasmă neapărat plăcută, totuşi din punct de vedere economic au importanţă, căci o mulţime de obiecte condamnate la distrugere sunt transformate în articole utile atât spre folosul vânzătorului cât şi al telalului.”

NB: Fragmentele de mai sus au fost selectate din traducerea în limba română a monografiei lui Josef Geml Vechea Timişoară – În ultima jumătate de secol – 1870-1920, volum în curs de apariţie la Ed. Cosmopolitan din Timişoara.

MARLEN NEGRESCU


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns