Cine a închis uşile Catedralei, la Revoluţie?

300567. Este un cod pentru o bucată de stradă din Timișoara. Strada Surorile Martir Caceu. Margareta și Silvia-Mariana Caceu. Am găsit din multele scrise până acum că ele sunt dintre cei omorâți lângă Catedrala Ortodoxă, în 17 decembrie 1989. Mă întreb de se mai sinchisește cineva de vinovați. N-o să ajut prea mult, acum, legat de cei vinovați. Mă interesează, însă, a arăta iar nevinovăția unuia dintre cei care au fost acuzați. E vorba despre mitropolitul Nicolae Corneanu.

vedere

S-a creat legenda că el ar fi ordonat închiderea ușilor Catedralei și, astfel, cei ce n-au putut să se refugieze au fost împușcați. El a spus mereu, de a fost întrebat, că nu era atunci în țară. Doar că puțini l-au crezut. Revin cu o dovadă clară, azi.

Mulți timișoreni au mârâit, după Revoluție, când au fost nevoiți să-și schimbe buletinele pentru că s-a decis ca unele străzi din oraș să poarte nume de martiri. Probabil puțini au în obicei ca, atunci când dau de o stradă cu un nume care nu le este cunoscut, să întrebe, să deschidă un dicționar de personalități sau o carte de istorie. Poate atunci ar fi mai simplu să memoreze adrese sau să se împace cu schimbarea buletinelor lor.

Acum vorbim despre istorie recentă. Mulți dintre noi am trăit zilele acelea incandescent. Mulți dintre noi am fost pe străzi, în față, mai în spate, de la balcoane sau măcar în fața televizoarelor, fiind cu o ureche la vuietul din stradă. Ne identificăm cu poveștile de atunci. Ca timișoreni, avem repere, avem fire ale acțiunilor pe care le adăugăm la povestea mare, a istoriei, atunci când mai povestim cu apropiații despre ce a fost atunci. De o mai facem.

Printre noi există și câțiva „fanatici” (la modul frumos, desigur), ce nu vor să uite, ce nu vor să rămână totul neașezat. Istoria are nevoie de timp să se decanteze, să găsească o matcă, să stratifice acțiuni. Vorbim de istorie contemporană, ce e mereu în căutare de documente, de dovezi – de martori, chiar.

Există, încă, interese pentru ca adevărul să fie aflat – sau, dimpotrivă, ascuns. Pentru că unii vinovați pentru dramele întâmplate atunci încă nu au plătit. Pentru că familiile celor ce au murit sau au suferit atunci încă există. Pentru că, uneori, chiar fără să fim direct afectați, cum cei care au avut câte un decedat sau mai mulți în familie, încă povestim. Pentru că ducem mai departe legendele ticăloase ale altora, fără să știm, manipulați în folosul unor indivizi ce se ascund. Sau, dimpotrivă, pentru că cercetăm și vrem să punem pe masă ce găsim.

De ce a fost nevoie de această calomnie?

Corneanu a spus mereu, celor ce au avut nu îndrăzneala ci firescul de a-l întreba despre ziua aceea de 17 decembrie, că nu a fost în Timișoara. Că nu a fost în România. Că era în Turcia. O voce mică, blândă, ce nu s-a auzit niciodată prea tare față de valul de acuze care se lansase împotriva lui. Cineva (în fond, nu o singură persoană ci mai mulți) avea interes ca mitropolitul ortodox al Banatului să fie arătat cu degetul ca vinovat pentru cei care au murit în apropierea Catedralei, pentru că nu ar fi putut să se adăpostească în ea.

Nu, nu sunt doar cei care au decis cu adevărat ca acele uși să fie închise. Deși, desigur, e mai simplu să te lăfăiești ca „ambasador al inutilității” (cum a fost numit unul dintre vinovați, mai târziu) pe undeva sau să te învârți prin Parlament când ai putea să-ți scrii memoriile prin pușcărie, pentru a-ți scurta pedeapsa. Dar au mai fost și alte categorii de oameni care îl urau pe Nicolae Corneanu și care aveau interesele să perpetueze această legendă. Să reamintim că ierarhul bănățean a fost judecat în 2008 pentru deschiderea sa ecumenică, de către vlădicii BOR-ului. Judecata a fost cerută de colegii săi, ierarhi ortodocși – de omologul său, mitropolit al Clujului, Bartolomeu Anania, care spunea că mitropolitul nostru ar fi confundat împărtășania cu borșul de urzici, atunci când ar fi primit pe Cristos euharisticul într-o biserică greco-catolică. Erau cuvinte venite dinspre un antiecumenic convins, care a refuzat până la moarte să dea înapoi greco-catolicilor bisericile pe care pusese gheara, care a încercat cât a putut să distrugă ideea locului de pelerinaj al greco-catolicilor, Mănăstirea Nicula, ridicându-și acolo propriile acareturi, care a negat petele trecutului său deși au apărut mărturii legate și de tinerețea sa legionară, și de Serviciile din spatele său, și de „reeducarea” pe care o făcea cu deținuți de la Aiud.

Corneanu era urât și de cei care nu erau așa de vrednici ca el, de cei care nu avuseseră conștiința să înapoieze bunurile greco-catolicilor, de cei ce se ascundeau după ce el, imediat după Revoluție, vorbise deschis despe colaborarea lui cu Securitatea, de cei care rămăseseră încrâncenați acolo unde Nicolae Corneanu alesese seninătatea mărturisirii și lumina bunătății spre mai departe. Dar era urât și de cei care jinduiau la scaunul său și care aveau tot interesul a-l coborî în ochii oamenilor, pentru a se putea apropia, măcar în felul acesta, de el.

CITEŞTE MAI MULTE PE oradeapress.ro


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Un raspuns la “Cine a închis uşile Catedralei, la Revoluţie?

  1. Apreciez articolul pentru prezentarea nevinovatiei Mitropolitului Corneanu.
    Dar titlul articolului imi dadea speranta ca articolul prezenta pe cel care a dat
    dispozitia sa seinchida usile catedralei.De ce nu s-a facut?s-au de ce nu s-a amintit
    de unele articole care precizau persoanele vinovate?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare