Actorul care a interpretat 335 de roluri, întruchipând tot atâtea destine,împlineşte astăzi 90 de ani! Din cei 67 de ani de scenă, 47 i-a petrecut la Timişoara

– Vă vizitez, maestre Vladimir Jurăscu, înainte de o zi mare. Împliniți nouă decenii de viață, vă regăsesc același, primitor, cu vervă, stăpânit de plăcerea de a vă mărturisi. La mulți ani, tot ceea ce vă doriți! Și încă pe atât din partea mea.
– Mulțumesc, îți doresc să ajungi la vârsta mea.

– Sunteți generos! Știți, am o curiozitate, din care se naște și o întrebare.
– O ascult.

– Ați jucat 335 de roluri. Cât și cum v-au influențat viața de fiecare zi aceste destine pe care le-ați întruchipat? V-au dat, pentru drum lung, ceva, altfel nu se putea să le întruchipați atât de firesc.
– Neîndoios. Am trăit personajele și după ce le-am interpretat pe scenă. Am plecat cu ele acasă. Ce justifică întrebarea dumitale? Uite, și acum, unii dintre spectatori mă interpelează cu numele personajelor. Păi ce poate fi mai minunat, domnule, decât să îți spună un trecător, un anonim, „Bună dimineața, tovarășul Sile!”

– Indiscutabil aveți, că asta ține doar de har, un ceva al dumneavoastră, care vă individualizează.
– În interpretare, pe mine, toată viața, m-a călăuzit emoția creatoare, gândul de a face ceva, dar și îndoiala… Dă-ți seama, să interpretezi 335 de oameni, de diferite profesii, de la regi la profesori, de la profesori la avocați, de la avocați la șmecheri… Cine poate face acest lucru? Actorul! Pentru că teatrul se constituie într-un miracol, domnule. Două-trei ore, cât ține spectacolul, oamenii din sală trebuie să creadă că tu ești acela, pentru că în secunda când se naște un dubiu, ai pierdut…

– Cu siguranță puteți caracteriza propria generație de artiști ai scenei. Ce câștiguri a adus ea teatrului românesc, ce s-a pierdut?
– E o întrebare care ține de istoria teatrului. Fiecare generație are împlinirile – și ele trebuie să primeze, că sunt, categoric, mai multe – însă și pierderile sale. Fac parte dintr-o generație care s-a manifestat, o bună perioadă, în vremuri cu destule dificultăți. Asta ne-a întărit, teatrul fiind, așa îmi place să cred, cu convingere, o redută mai greu de cucerit de către cei care, chiar dacă nu aveau nimic în comun cu arta, o diriguiau. Eu pot spune, am și declarat, că am fost un actor fericit. Am mari împliniri, întâlniri cu cei mai mari artiști ai țării. Unii mi-au fost chiar dascăli la Institutul de Artă Teatrală din București, începând cu profesoara mea Mărioara Voiculescu. La întâlniri care mi-au marcat cariera trec, cu dragă inimă, că e un lucru extraordinar să fii iubit, ca actor, de Marieta Sadova sau de Miluță Gheorghiu. Pentru mine, cel mai important în viață a fost comunicarea cu oamenii.

– Care nu prinde pe oricine…
– Îți mărturisesc, dragul meu, că eu n-am făcut, conștient, nimănui rău. Repet, conștient.

– Sunteți deținătorul unui Premiu național pentru „Regele Lear”, ați fost distins cu Premiul UNITER pentru întreaga activitate. Care personaje, spectacole, vă însoțesc încă?
– Personajele interpretate sunt prietenii mei. Neîndoios, Regele Lear, i-aș zice că este coroana, deși prietenul Ion Marin Almăjan spune că Shylock e pe primul loc, apoi Vlaicu Vodă, Despot Vodă, nu pot să-l uit pe Sile, din „Mobilă și durere”, de Teodor Mazilu…

– Activitatea dumneavoastră reprezentativă se leagă de Teatrul Național din Timișoara.
– O, da! Din cei 67 de ani de scenă, bob cu bob, 47 sunt petrecuți aici. Am și condus, cu bucurie, dar nu asta-i important, acest teatru.

Actorul şi soţia, doamna Suzana

– Maestre, în ce ați crezut cel mai mult?
– În adevăr și sinceritate. Detest duplicitatea care, din păcate, astăzi stă cu regele la masă. Eu niciodată nu am fost, Dumnezeu m-a apărat, invidios. A, că am tins să fiu pe-acolo, sus, recunosc! Eu sunt singurul actor din istoria teatrului românesc de până acum care a fost în patru teatre naționale: Craiova, Iași, Cluj și Timișoara. Plus celelalte, Petroșani, Oradea, Pitești. Să joci Meșterul Manole, în locul unde-i legenda, să te adăpi de la fântâna lui, te întreb, iarăși, ce poate fi mai minunat? Atunci, între spectatori, la Meșterul Manole acasă, la Curtea de Argeș, a fost și prea știutul părinte Valeriu Anania, care mi-a scris câteva cuvinte emoționante. Un spectacol formidabil, cu o mare audiență. Din suflet am dorit colegilor mei actori să aibă asemenea satisfacții. Ce salariu? Ce primă? Prima sunt aplauzele, lacrima! Cine nu știe să îngemâneze o lacrimă, prietene, face umbră pământului degeaba. Te rog să menționezi asta. E lacrima mea!


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns