Abonează-te la Renaşterea bănăţeană!Ziar PDFZiar tipărit

Vorbim, deseori, despre spiritul Timișoarei. O poveste cu o pancartă care a intrat în istorie

Vorbim, deseori, despre spiritul Timișoarei. O fac și cei care l-au generat, i-au dat contur și sens, dar și cei care nu au nimic cu el, însă se revendică de la acesta, îl invocă pentru a avea o legitimitate și a nu-și târî rădăcinile pe asfalt.

În urmă cu 27 ani, la 11 martie 1990, în pline frământări postrevoluționare, George Șerban citea, de la Balconul Operei, textul Proclamației de la Timișoara, al cărei autor a fost, un act programatic care a făcut rapid înconjurul mapamondului, la el aderând milioane de români și numeroase organizații.

În document se definea pentru întâia oară caracterul anticomunist al evenimentelor care au răsturnat regimul Ceaușescu și erau creionate căile democratizării.

Povestea pe care o redăm mai jos își are locul în ceea ce înseamnă spiritul Timișoarei. Ne-a spus-o protagonistul ei, timișoreanul (din Pojejena, Clisura Dunării) Bojidar Vuița, luptător cu rol determinant în Revoluție, trecut prin toate filtrele legislative legate de certificatele acordate participanților pentru curajul și meritele lor în schimbarea istoriei. Este unul dintre protagoniștii filmului documentar dedicat Timișoarei revoluționare „Șapte zile singuri”.

Vuița este de profesie inginer și economist. A fost șef de atelier și șeful biroului desfacere la Întreprinderea Electromotor. Toate ar fi mers la fel mai departe, dar a scris o scrisoare adresată „conducătorului iubit”, Nicolae Ceaușescu.

Cele 13 pagini cuprindeau critici legate de viața de zi cu zi a oamenilor, trăitori în societatea socialistă multilateral dezvoltată, în Epoca de Aur, cum o numeau propagandiștii vremii. A pus scrisoarea la poșta de la Gara de Nord. Din acel moment și până prin mai 1989, ne spune că mers pe stradă doar cu umbra sa în urmă, chiar și când nu era soare.

A fost chemat la județeana de partid, unde a fost luat la rost: „Ce te-a apucat să-i scrii lui Șefu’?…”. Cel din fața sa a continuat: „Te mutăm!”. Așa a fost „promovat” la Centrala Industrială de Utilaj Minier și Mașini de Ridicat (CIUMMR), unde l-a prins revolta timișorenilor, printre care s-a aflat în stradă, în acele zile fierbinți.

Revoluția a învins. Dar apoi am aflat că a fost furată, că a fost lovitură de stat, nu revoluție. Vuița citea ziarele apărute atunci, în special ziarul „Timișoara”, de unde a aflat despre evenimentul din 11 martie 1990 și n-a putut să lipsească dintre „golanii” de atunci, peste 15.000, veniți, duminică, pe o ploaie măruntă, să asculte Proclamația.

S-a poziționat lateral de foștii săi colegi de la Electromotor, care au confecționat și au desfășurat în Piața Operei, cu acest prilej, o pancartă din pânză, pe care scria: „Apel din Timișoara, trezește, Doamne, țara!”. După terminarea evenimentului, Vuița a cerut colegilor pancarta, pe care a înfășurat-o pe cele două bețe și a urcat cu ea în foaierul Operei, pentru a-i cere lui George Șerban o copie a textului citit.

Dar acesta nu mai avea decât variante în engleză și franceză. I-a fost adus însă mai târziu, dactilografiat, textul în română. A doua zi de dimineață s-a aflat la aeroport pentru a pleca cu avionul în delegație la București și, de acolo, la Galați. Avea în mână geanta sa diplomat de care nu se despărțea în astfel de deplasări.

În ea se aflau pancarta împăturită și textul bătut la mașină al Proclamației de la Timișoara. Înainte de a pleca spre avion, în aeroport l-a abordat un domn pe care nu-l cunoștea și care l-a rugat să-i ducă un plic la redacția ziarului „Tineretul liber”.

Era pentru concursul cu premii organizat de continuatorii „Scânteii tineretului” pentru cel mai neobișnuit obiect adus la redacție. Ajuns la sediul din București, a rugat-o insistent pe secretară să deschidă plicul. Era curios să vadă ce conținea. În plic era pagina „de colecție” din Scânteia a poeziei-acrostih „Ceaușescu o lae”.

Dacă tot a făcut acest comision, și-a zis: „Ce-ar fi să particip și eu la acest concurs?” și imediat a scos pancarta din geanta diplomat și textul Proclamației. Un redactor l-a preluat, l-a pozat cu pancarta pe fundal și a dat la copiat documentul, spunându-i să ia ziarul de a doua zi. Și-a luat încrezător prețioasele obiecte și a plecat cu trenul spre Galați.

La intrarea în Combinatul Siderurgic, unde era trimis de Centrală, era un fel de bufet, unde puteai să-ți potolești foamea și setea. Aici a tocmit, cu 25 de lei pentru fiecare, pe doi muncitori din combinat ca să-l ajute. Aceștia au desfășurat pancarta în fața lui și el i-a urmat, defilând împreună până la corpul administrativ, unde se aflau birourile.

Când a ajuns, în timp ce aștepta, un domn a întrebat: „Cine este de la Timișoara?” și după aceea și-a rezolvat rapid problemele avute la desfacere. La plecare, a întrebat ce ziar apare în Galați. I s-a răspuns: „Unul care s-a numit «Viață nouă», dar și-a schimbat numele în «Cuvântul liber»”. S-a dus acolo. A arătat pancarta, textul Proclamației i-a fost copiat și i s-a spus să urmărească ziarul de a doua zi.

În gară, de dimineață, a cumpărat ziarul, dar nu apăruse nimic. De la un bărbat de vreo 70 de ani a aflat că, în afară de acel cotidian, apărea și un săptămânal, el oferindu-se să ducă textul Proclamației acolo, promițindu-i că-i va trimite revista.

La București ajuns, se duce direct în Piața Universității, unde se desfășura cea mai mare demonstrație de după Revoluție. A fost îndrumat spre Comitetul de Inițiativă, cel care conducea manifestația. Când a desfăcut diplomatul și a scos pânza împăturită a pancartei, a fost o bucurie generală. Acea pancartă a fost expusă pe fațada Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”, timp de trei luni și mai bine cât au ținut demonstrațiile, până au venit minerii, în 13-14 iunie, pentru a sădi flori de sânge.

În tot acest timp, Vuița, cum avea drum săptămânal în București, mergea în Piața Universității să privească acea pancartă de care a fost foarte mândru. Toate acestea sunt povestite că s-au întâmplat acum 27 de ani. Despre Revoluție, timișoreanul spune că „a fost necesară, dar nu și-a îndeplinit toate obiectivele nici până astăzi”.

La atâta vreme de atunci, iată, a apărut o nouă Proclamație de la Timișoara și se desfășoară un protest îndelung. Acest lucru dovedește că istoria se repetă și o nouă generație a luat-o de la capăt, căci se pare că n-am învățat nimic din istoria trăită.

Cât despre pancartă, aceasta a devenit celebră și a intrat în istorie. Fotografia ei a apărut însă doar în „România liberă”, câteva zile mai târziu. Niciun rând nu a fost scris la Galați, cum nici în „Tineretul liber”, dar Vuița nu poate fi sigur, pentru că, nu-i așa, cine să urmărească chiar tot ce au scris ziarele care au fost…


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare