În fiecare an, în data de 30 noiembrie, credincioşii ortodocşi şi cei romano-catolici aduc cinstire Sfântului Apostol Andrei cel Întâi Chemat.
El s-a născut în Betsaida Galileia, localitate situată pe ţărmul Lacului Ghenizaret, în nordul Ţării Sfinte, şi a fost fratele lui Simon Petru. La început, a fost ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul.
Apoi, auzind de întruparea Mântuitorului, s-a dus în Capernaum, unde se afla Iisus, şi L-a întrebat: „Învăţătorule, unde locuieşti?” Iar Domnul i-a răspuns: „Vino şi vezi!” (Ioan 1, 38-39). Şi a rămas cu El în ziua aceea, devenind astfel Întâiul Chemat la vestirea Evangheliei lui Hristos. Nu după multe zile, Andrei şi Simon Petru se aflau într-o corabie cu tatăl lor, Iona. Voiau să plece pe mare, când Fiul lui Dumnezeu i-a chemat pe amândoi la apostolie, zicându-le: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni!” (Matei 4, 19).
Din clipa aceea, cei doi fraţi au lăsat totul şi au urmat lui Hristos, fiind martori ai minunilor şi Învierii Lui. După înălţarea Sa la cer, trăgând la sorţi unde să plece fiecare să propovăduiască învăţătura lui Hristos, Sfântului Apostol Andrei i-a căzut să creştineze mai ales ţările din jurul Mării Negre. El a vestit Evanghelia în Armenia, Iviria şi Sciţia Mare, adică Ucraina de astăzi, înfigând Sfânta Cruce pe locul unde este Kievul. Apoi a creştinat Crimeea, sudul Basarabiei şi, trecând pe la Gurile Dunării, a zăbovit mai mult la Tomis, unde a botezat pe mulţi din Sciţia Mică, adică Dobrogea zilelor noastre.
El a stat cu ucenicii săi într-o grotă din apropiere, unde slujea Sfânta Liturghie, la adăpost de păgânii închinători la idoli. Peştera poartă numele Sfântului Apostol Andrei până astăzi şi se află în comuna Ion Corvin din sud-vestul judeţului Constanţa. După ce a hirotonit episcopi şi preoţi la Tomis, Andrei a trecut prin Tracia (Bulgaria de azi), Macedonia şi Grecia, ajungând în Peloponez, unde a rămas doi ani în oraşul Patras.
Aici a creştinat mulţi închinători la idoli, a făcut nenumărate minuni şi a mărturisit pe Hristos cu multă putere. Văzând aceasta, ighemonul cetăţii l-a prins, l-a bătut cu sălbăticie şi l-a aruncat în temniţă cu unii dintre ucenicii săi. Apoi, văzând că mulţi ajunseseră să creadă în Hristos prin mijlocirea sfântului, l-a condamnat la moarte prin răstignire pe o cruce în fornă de X. Andrei şi-a dat sufletul în mâinile Domnului la 30 noiembrie, pe vremea împăratului Nero, iar în România se bucură de o preţuire deosebită, fiind considerat ocrotitorul neamului nostru.
Funii de usturoi şi vrăji de ursit
Multe tradiţii şi superstiţii româneşti, vechi de când lumea, se leagă de sărbătoarea Sfântului Andrei şi de noaptea ce precede praznicul care-i este închinat.
Bătrânii credeau că, în acest moment al anului, lupii încep să vorbească cu grai de om şi spun lucruri îngrozitoare, dar şi că oamenii pe care îi atacă în această noapte se vor preface în vârcolaci.
Pentru a alunga spiritele rele, în satele de odinioară se atârnau în ajunul sărbătorii funii de usturoi pe la ferestre, la poarta casei şi în grajduri. În popor se credea că noaptea Sfântului Andrei este una magică, iar ritualurile menite să ţină răul în cumpănă abundau, mai cu seamă în mediul rural. Se spunea, de asemenea, că acum circulă strigoi, suflete pedepsite care din pricina unei vieţi păcătoase sau a unei morţi violente, sunt condamnate să bântuie pe pâmânt, iar copiilor li se făcea mâncare cu usturoi şi li se desenau cruci pe mânuţă, ca să ţină la distanţă duhurile necurate.
În comunităţile rurale tradiţionale, fetele care voiau să se mărite ascundeau sub pernă un fir de busuioc, pentru a-şi visa iubitul în noaptea Sfântului Andrei.
Tinerele mai îndrăzneţe făceau un alt ritual de aflare a ursitului, dezbrăcându-se complet şi aşezându-se, cu câte o lumânare aprinsă în fiecare mână, la miezul nopţii, între două miraze (oglinzi). Cele cărora le venise vremea măritişului puteau vedea, în reflexia din spate, imagini din viitorul lor şi, desigur, chipul mult-aşteptatului ursit care avea să le fie soţ pentru întreaga viaţă.
