Şi-a construit singur o casă mare şi creşte şapte copii. Marin Brocea, din Sacoşu Turcesc, e un om harnic, care niciodată nu s-a dat înlături de la muncă. El şi soţia lui Maria, o ardeleancă vrednică, au luat în plasament patru băieţi şi o fată. Pe lângă aceştia mai au şi doi copii ai lor, un băiat care e la masterat şi o fată studentă la Bucureşti.
Maria se ocupă de educaţia copiilor şi de gospodărie. Îi urmăreşte la lecţii, cu toate că micuţii au crescut, unii fiind deja liceeni. Cea mai mare este fata, care a împlinit 16 ani, iar cel mai mic are zece. Când i-am vizitat pe soţii Brocea, copiii erau la şcoală, iar mama le pregătea prânzul. Maria ne-a spus că zilnic la masă sunt opt persoane, iar vara, în vacanţă, nouă. Aşa că femeia e obligată să gătească în oale mari, de zece litri.
Casa e modernă şi curată, de parcă nu ar locui atâtea suflete. Copiii stau la etaj, iar părinţii, la parter. Gospodina ne povesteşte că e destul de greu cu sufletele copiilor abandonaţi de cei care le-au dat viaţă:
„Ei duc lipsa părinţilor. Fetiţa pe care am crescut-o de mică avea doar trei ani şi jumătate când a ajuns la noi şi încă visează să stea cu mama ei naturală, chiar dacă femeia aceea nu are spaţiul necesar şi nici posibilităţi. Ar accepta şi condiţii mai grele, chiar şi să stea o perioadă în centrul de plasament, numai ca să fie alături de cea care i-a dat viaţă. Acum e elevă la Grupul Şcolar de Industrie Alimentară din Timişoara şi sper să-şi găsească un drum în viaţă pentru că e un copil bun”.
În timp ce Maria se ocupă de educaţia copiilor, Marin, ajutat de fiul său, lucrează pământul. E specialist în cultivarea pepenilor şi a porumbului zaharat.
„Prima dată am cultivat lubeniţă în 1987. Am ieşit pe profit, dar am renunţat o perioadă. Acum cultiv din nou lubeniţă, dar şi porumb zaharat. Muncim din greu şi la solariile pe care le avem. Primăvara recoltăm ridichi şi salată verde, iar vara, roşii şi castraveţi”, spune gospodarul.
Omul se plânge că statul nu oferă prea mulţi bani pentru aceşti copii, iar condiţiile sunt foarte stricte. Trebuie să stea maximum doi copii într-o cameră şi, ca urmare, e nevoit să încălzească toată casa.
„Numai pe lemne am dat 7.800 de lei… Pe vremuri primeam şi bani pentru încălzire, acum nu ni se mai dă nimic. Trebuie să ne descurcăm singuri…”, spune omul, dar adaugă că a prins drag de copii şi nu poate renunţa la ei.
Din pacate lucrurile nu stau chiar asa. Copiii muncesc din greu, relatia cu parintii ”adoptivi” este pe departe de a fi una deosebit de frumoasa. Au fost luati in plasament pe motive financiare, asa cum se intampla in majoritatea cazurilor de familii de la sat cu copii in plasament. Trist dar adevarat. Copiii cei mari abia asteapta sa implineasca 18 ani sa plece din aceasta familie si bineinteles ca nu vor recunoaste acest lucru. Iar de descurcat se descurca foarte bine din activitatea cu sere.